Trebuie să vă fac o mărturisire. Sunt misogină. Sau, cel puţin, în devenire. A început pe când eram mică şi, de regulă, tot ceea ce făceau fetele nu era bine: se jucau cu păpuşile prea mult şi, zău aşa, mai existau şi maşinuţe, nu înţelegeau că săritul peste garduri şi căţăratul în copaci erau mult mai intersante decât ceaiul imaginar din nişte ceşcuţe imaginare. Şi nu, nu am fost o băieţoasă.
Nu mai trebuie să presupunem că ziua are 24 de ore, pentru că are. Bun, acum, sincer, în câte dintre cele 24 de ore poţi să vorbeşti despre (urmează o ordine întâmplătoare): make-up, pantofi, mall-uri, tipa-aia-o-stii-tu-care-se-da-la-toti-si-nu-vad-de-ce, despre “au cumva şi pe roz chestia asta”, despre “bărbaţii sunt misogini” şi tot aşa? Raspuns corect: în 25 de ore. În restul timpului, mai vorbesc despre “porcii din trafic, ce dacă am făcut dreapta de pe banda a treia şi stânga de pe prima? Ei, comedie!”.
Istoria, cel puţin cea personală, mi-a arătat că modul tranşant, la obiect, al bărbaţilor, este cel care te scoate, în 99% dintre cazuri, din cele mai încâlcite situaţii. Să ne imaginăm un avion în prăbuşire. Să-i dăm cam un minut şi jumătate până la impactul cu solul. OK, ce face El (in care lui îi atribuim calitaţi fizice şi psihice medii, ei de asemenea)? Caută o soluţie, îşi dă seama că nu o are, după caz, face o rugaciune în gând/îi spune ei cât de mult o iubeşte/se gândeşte că tocmai a ratat-o pe secretara aia nouă şi aşteaptă. Ce face Ea? Well, ţipă, după care ţipă şi, la final, ţipă.
Când am nevoie de un sfat rapid, de o posibilă soluţie a problemei, vorbesc cu un bărbat. Când am nevoie să despic firul în 14 şi, eventual, să concluzionez la un anumit moment al discuţiei, vorbesc cu o femeie.
Până aici, oprobriul femeilor care citesc acest text (inclusiv al meu), e justificat. Pentru că da, suntem diferiţi, avem structuri matriceale total di
