Nevăzute şi neştiute sunt conexiunile care ne leagă de voi, bărbaţii. Pentru care ne supunem celor mai nebuneşti încercări, pentru care suntem ceea ce vreţi voi, încercînd să nu pierdem, totuşi, prea mult din ceea ce suntem noi.

Şi, dacă nu e cu supărare, aş face un test printre femei: câte dintre voi puteţi raspunde cu “Nu” la întrebarea “Ai făcut cel mai nebunesc lucru din viaţa ta pentru un bărbat?”. Prea puţine cred, dintre toate câte suntem.

Revoltele noastre feministe pălesc în faţa acelui “el”, dar încercăm să ne ţinem tari. În cele mai multe dintre cazuri, jurăm că nu mai facem aceleaşi greşeli, că vom fi altfel. Poate pe exterior ne iese. Înăuntru însă, negarea e tot mai vagă.

Ne scurtcircuităm terminaţiile nervoase pentru nimicuri pe care el le-a făcut sau nu le-a făcut.

Iar apropo de disimularea despre care vorbeam în precedenta însemnare, ne aparţine. Avem copyright pentru ea, deşi nu prea vrem să se ştie. Ne putem ridica în mijlocul nopţii din cea mai intensă relaţie, doar pentru că ştim că, într-o zi, n-o să mai fie doar fluturi în stomac, ci unghii roase, baxuri de serveţele consumate şi pachete de ţigări fumate cu prietenele. Cum ar spune bărbaţii, “ne apucă”.

Ne întărim cu fiecare aventură consumată şi, adeseori, ne însingurăm. Ne-au studiat, ne-au scris în mii de romane, ne-au cântat în ode şi-n balade rock, ne-au dat puterea, încerînd să ne descopere, să ne dibuiască acel ceva ce ne face să fim aşa. Nu a fost cu putinţă. Adeseori, nici măcar noi nu ştim exact.

Şi pe cât de aprigă e puterea noastră de sacrificiu, pe atât de profundă e capacitatea noastră de a ne extrage din ceea ce nu ne face bine. Suntem antinomice şi intensitatea noastră nu se opreşte doar la senzaţii, ci se extinde la conexiunile pe care materia cenuşie le adăposteşte.

Unul dintre amicii mei, nedus chiar în fiecare duminică la biserică, ave