Criza societăţii elene de astăzi este mult mai profundă decât o arată statisticile.
Ca să înţelegem criza prin care trece Grecia, ţară de care ne leagă atâtea, de la cultură până la turism, ar trebui să facem un pas în spate. Să ne luăm ceea ce criticii de artă numesc, foarte inspirat, „distanţa privirii". Fiindcă, observ, cei care comentează situaţia cu nasul lipit de sticla televizorului sunt incapabili să desluşească fenomenul din spatele cifrelor.
În opinia analiştilor de toată ziua, problemele grecilor sunt, citez, supraconsumul, îndatorarea excesivă, deficitul bugetar şi, fireşte, inflaţia. Cum nu sunt un specialist într-ale economiei (cuvânt inventat, ca multe altele, tot de greci!), nu vă aşteptaţi să scriu despre astfel de bazaconii. Bune de predat la ASE, nu de prezentat cititorului.
După mine, criza societăţii elene de astăzi este mult mai profundă decât o arată statisticile. Mă conving citind declaraţiile oamenilor simpli de pe străzile Atenei, intervievaţi la faţa locului de trimişii noştri speciali, plecaţi să ia pulsul unui popor aflat în colaps. „Uniunea Europeană spune că suntem leneşi, însă eu spun că suntem doar săraci", afirmă, senin şi stoic, studentul Petros Lekatsas. Totodată, el recunoaşte că grecii nu se dau în vânt după muncă şi că preferă să câştige 500 de euro pe lună ca ajutor de şomaj decât să lucreze în construcţii, de pildă, pentru o leafă de trei ori mai mare.
Deduc din spusele tânărului (care, culmea, studiază istoria!) că lenea a devenit o trăsătură naţională printre urmaşii întemeietorilor civilizaţiei occidentale. Nu cumva în această constatare va fi stând şi explicaţia decăderii până la limita dezastrului a unei economii care, în anii '70, era considerată un „miracol"?
Răspunsul îl poate da orice român care şi-a petrecut o vacanţă pe litoralul grecesc. Dacă aţi fost acolo, măcar o dată în viaţă, trebu
