Momentul trebuia, cumva, marcat - fie si efemer - si i s-a gasit emblema martisorului, un semn miniatural, delicat si tandru, o cununie de alb si rosu care exprima, subiacent, puritatea si vigoarea, daruirea si sacrificiul. Iubirea. Mai avem resurse spre a ne bucura? Sau, ajunsi la limita iernii si a crizei, ii privim indiferenti, daca nu iritati, pe cei care isi permit sa se bucure? Am remarcat o astfel de atitudine recent, de Valentine's day si, o saptamina mai tirziu, de Dragobetele nostru. Ziua (americana!) a indragostitilor a capatat, in ultimele decenii, o propensiune aproape planetara. Fiinte de toate virstele, de toate conditiile pur si simplu se bucura, se imbratiseaza, se saruta, isi fac daruri, cu o frenezie ce unora li se pare suspecta. Am intilnit astfel de morocanosi nu, cum te-ai astepta, intre persoane de virsta a treia, ci intre juni care, obsedati doar de laptopul personal, au uitat sa socializeze, sa participe impreuna cu altii la o sarbatoare a cetatii. Asa cum au uitat sa citeasca o carte. In schimb, tin sa precizeze ca "Sf. Valentin e o sarbatoare a americanilor, ce, noi n-avem sarbatorile noastre?". Ba bine ca nu! Dar nici Dragobetele nu-i stimuleaza, ii gasesc si lui hibe: ca-i prea... popular, o sarbatoare a vulgului neaos, nu a celor care, desprinzindu-se de coada vacii, au intrat direct pe... internet. Dar Martisorul? "Am si uitat de 1 martie, de Martisor", zice cineva, pe net. Ei bine, despre Martisor se poate spune ca-i o sarbatoare care ne-a insotit istoria, tipic romaneasca. Oare n-ar trebui trecuta cu rosu in calendar? Inceputurile i se cauta in Dacia straveche, dar aproape sigur obiceiul s-a impamintenit mai tirziu. Anul Nou incepea pe 1 martie, asa cum ne-o spune si uratura traditionala, emblematica pentru arealul dacic post-roman: "S-a sculat mai an / Badica Traian, /.../ El in scari s-a ridicat, / Peste cimpuri s-a uitat, / Sa alea