Să presupunem că primeşti la "domiţil", într-un plic trimis de circumscripţia fiscală de care aparţii, "o scrisorică"... O deschizi şi începi s-o lecturezi. E vorba despre declaraţia de venit global. Citeşti ce citeşti şi pe urmă începi să cedezi.
Printre cheltuieli forfetare, deduceri personale etc. etc., descoperi că în josul paginii este trecută o sumă. Nu pricepi foarte clar dacă e "de restituit" de către ei sau de către tine... E vorba de 800 RON.
Aşadar, a doua zi de dimineaţă te înfiinţezi la fiscul de care aparţii şi te prezinţi la un ghişeu. "Nu la mine, doamnă, mergeţi la ghişeul 2." Te duci la ghişeul 2... şi stai, şi stai... O faţă deloc încântată de prezenţa ta acolo catadicseşte în cele din urmă să-ţi facă onoarea de a ţi se adresa. "Da..." Începi să-i spui timid cum că ai primit acasă o hârtie, în care scrie că... dar n-apuci să termini de povestit.
"Ce stradă?". Îi spui numele străzii. Legile lui Murfy funcţionează perfect. "Nu la mine, la ghişeul 3." Şi-ţi trânteşte gemuleţul în nas. Mergi la ghişeul 3. Aici, o duduiţă care pare ceva mai comunicativă. O iei de la început. Plicul, scrisorica, cei 800 Ron despre care afli, bineînţeles, că-i ai de restituit. O rogi frumos să verifice dacă toate calculele sunt făcute cum trebuie, pentru că ştii că n-ar prea exista motive să ai bani de dat, ci de luat.
Întru sporirea amabilităţii, strecori timid pe sub "docomente" şi o punguţă de cafea. Doamna o ia şi zâmbetul i se mai îndulceşte puţin. Buuuuun! "Uite cum facem!", ţi se adresează cu totul altfel duduiţa de la ghişeul 3. "Ia o hârtie şi fă o contestaţie. O depui la primul ghişeu şi în două-trei zile se rezolvă." Răspunsul şi tonul sunt atât de încurajatoare că nici măcar nu te mai deranjează că tu vorbeşti la plural şi doamna ţi se adresează la singular. Nu-i problemă...
Scrii cererea şi te
