…mi-a semnalat un prieten comentariul lui Catalin Avramescu din Bursa, despre mandatul imperativ. Banuiesc, asadar, ca acesta va fi si nucleul argumentatiei sale de la conferinta de maine, tinuta la sediul ISP (vezi postarea anterioara). Devine relativ limpede ca scopul demersului este destul de prozaic: justificarea teoretica a acceptarii de catre parlament a rezultatelor referendumului privind parlamentul unicameral. Aveam pretentii ceva mai mari.
Ceea ce este, insa, si mai grav, este faptul ca Avramescu face macar doua greseli de istorie si o confuzie – cea mai grava – de filosofie politica. Imi ingadui sa-i atrag, cu simpatie, atentia – poate le corecteaza pana maine. Zice in Bursa asa:
“ …art. 69 are două paragrafe. Din primul aflăm că există totuşi o obligaţie. “În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului”.
Rezultă, pentru orice intelect funcţional, că există o obligaţie, aceea de a respecta voinţa electoratului luat ca întreg (s.m.) Iar dacă aceeaşi Constituţie spune că prin referendum se exercită suveranitatea (care e o specie de voinţă; vezi şi art. 90), atunci se deduce fără probleme că domnii deputaţi şi senatori nu pot face tot ce doresc ei. (…)
În Anglia existau, ni se spune, alegeri pentru Parlament. Dacă ne uităm însă mai atent, observăm că termenul e prea generos. Aş spune că exista mai degrabă un sistem al desemnării parlamentarilor. Care e diferenţa? În alegeri, te prezinţi, de regulă, împotriva altora, iar electoratul votează.
Altfel stăteau lucrurile atunci. Majoritatea “alegerilor” erau non-competitive, ceea ce înseamnă că nu existau contra-candidaţi. Majoritatea circumscripţiilor nu erau uninominale. Majoritatea “alegerilor” erau de fapt aprobări într-o adunare publică (hearings). Odată ce erai astfel desemnat, primeai un set de instrucţiuni scrise. Acesta era “man