Şi culoarele gri se dilată, secundele îţi ţiuie în urechi, inima îţi bate cu o putere leşinată, iar în plămâni simţi aerul vâscos şi negru.
Te pregăteai să pleci la mare, bagajele rotunde aşteptau cuminţi, în hol. Era vacanţa ta, după un an de zile de muncă. Ei, da, ce dacă anul ăsta e doar Eforie Nord? La anul poate o să mergem în altă parte. Şi mie chiar îmi place la Eforie.
De obosită după pregătirile de plecare, te-ai băgat în pat, însă n-ai putut adormi. Nu, nu de la entuziasm. Şi blestematul ăla de ochi ţi se tot zbătea. Ce superstiţii idioate mai avem şi noi!, ţi-ai zis în gând. Şi ai adormit cu valuri în urechi.
Dimineaţa, te-a trezit cu tabieturile. Ai intrat, pe jumătate adormită, sub duş şi ai lăsat apa fierbinte să te acopere. Ai dus mâna la sân şi ai înţeles tot. Intuiţia ta feminină, batjocorită adesea de bărbaţi, ţi-a spus că nu e doar o chestie trecătoare, un ceva pe care îl ignori cu optimism, cu sacrificii, cu tine.
„Bună ziua! V-au venit rezultatele. Aveţi cancer. E bine, totuşi, că aţi venit acum. Poate mai putem face ceva.”
E bine, totuşi. Ajungi acasă, încerci să te scuturi de frici şi cauţi pe Google şi mai multe detalii despre biopsie. Medicul nu părea prea dornic de conversaţie. Tu aveai cancer, el avea treabă.
Dar ai înţeles că biopsia nu dă greş. Şi că Rubens nu te mai poate înfăţişa întreagă. Că universul se aplatizează, că trebuie să fii tare. Şi vezi suflete mici şi chinuite, care încearcă să te încurajeze. Doar poţi sta liniştită, “doar cu cancer se mai trăieşte liniştit câţiva ani, zău, am eu o cunoştinţă care s-a operat chiar anul trecut şi e bine mersi”.
Iar sufletele tale de zi cu zi îţi caută ochii şi te întreabă cu vorbe nespuse ce ar trebui să facă să-ţi fie mai bine. Şi tu zâmbeşti şi îi încurajezi. Doar eşti o jucătoare, nu te poţi da bătută.
Şi ştii că poate ai greşit. Ştii că, deşi
