Ştiu prea bine că până acum ai spus nu, ştii prea bine că un catâr răsfăţat e nimica toată pe lângă mine când vine vorba despre încăpăţânare, aşa că mai întreb o dată: te măriţi cu mine? Nu spune nimic încă, m-ar enerva să-mi dai un răspuns înainte de a fi defilat cu toate argumentele pe care le-am adunat în timpul ce s-a scurs de la ultima cerere. Apropo de asta, îmi amintesc că nu a fost una tocmai reuşită, doar te-am sunat, am pus întrebarea, ai declinat pe un ton glumeţ-protector posibilitatea unei vieţi alături de mine, am spus la revedere, am închis nervos. A, nu, asta a fost penultima, acum îmi revine în minte calendarul cererilor eşuate. Cea din urmă se întâmpla în toamnă, mă mai gândisem şi am convenit cu mine însumi că la încercarea dinainte nu am reacţionat prea deştept, doar de la o femeie trebuie să auzi de trei ori „nu” ca să fie„da”. Aşadar, te-am sunat, te-am întrebat pe un un ton relaxat dacă te măriţi cu mine, ai spus din nou că nu iei în considerare oferta. Am râs amândoi, ţi-am sugerat să te mai gândeşti, a rămas că revin cu un telefon. Am râs din nou, conversaţia, deşi scurtă, nu ne-a amărât ca de obicei. Eu am considerat că e un plus faptul că nu ai mai motivat refuzul prin aceea că sunt nebun, chiar dacă îmi pare rău că nu am mai avut prilejul să precizez că urmează o „vrăjeală ieftin㔺i să fac gluma veche de când lumea că-s nebun după tine. E, iată că am revenit. E drept, nu la telefon, ci în scris, mereu ai spus că sunt mai convingător în scris decât atunci când vorbesc. Vreau să ne îmbolnăvim împreună de bătrâneţe şi să ne tratăm cu gerovital, vreau să creştem nepoţi saşii care să râdă de amintirile noastre desuete. Te măriţi cu mine?
A spus iar nu. Vă spun mâine, la 10 fix, de ce. Pe VoxPublica şi Pandora’s.
PS
Alexandra Bădicioiu îmi promite nişte lecţii de bună purtare în cuplu. Brrrr!
Ştiu prea bine că până ac
