“Mi-e prea somn ca să scriu despre somn”. Dar fix în secunda în care am zis asta, m-a cuprins o dorinţă teribilă de a ataca împreună cu voi una dintre problemele cu care obişnuiesc să mă confrunt.
Suntem o generaţie de nedormiţi şi ne trăim viaţa ca liliecii, pe întuneric. Fie că vrem carieră, copii sau doar să ne distrăm, renunţăm la somn. Nu la apă, nu la aer, nu la mâncare, nu la noi. La somnul dulce pe care medicii spun că ar trebui să-l consumăm de pe la ora 22:00, ca să înţelegem ceva din el. Personal, nu m-am mai culcat la ora 22:00 de când aveam vreo 12 ani, deşi în fiecare seară îmi doresc să fiu un om mai bun în ale somnului.
Înainte de a mă băga în pat, de obicei după ora 1:00, obişnuiesc să arunc o privire către blocurile de vizavi. Prea multe lumini aprinse, prea multe vieţi nocturne.
Dimineaţa, autobuzele dorm. Jumătate dintre cei care le ocupă sunt într-o plăcută moţăială, întreruptă doar de frânele bruşte ale şoferului trezit, probabil, pe la 4:00. Abia după primele doua-trei ore mă întorc în propriul corp şi încep, timid, să reacţionez, semn al prezenţei mele în viaţa mea, nu într-un pat cu perne moi.
Cu aceeaşi moţăială din autobuze mă întâlnesc şi seara. Dacă mă străduiesc puţin, aud cutiile mari pe patru roţi sforăind. Uneori mai închid ochii, însă îmi revin repede pentru că nu pot să ratez bucata în care începem să ne trăim propriile vieţi.
Iar în primele ore ale dimineţii, peste 90% dintre cei pe care îi întreb “Ce faci?” îmi răspund cu “Mi-e somn”, “Dorm”, “Încerc să mă trezesc” sau alte variaţiuni pe aceeaşi temă.
Mă uit cu admiraţie la cei ce reuşesc să ţină disciplină în ale somnului, care adorm până pe la miezul nopţii şi sunt odihniţi. Eu una, dorm, în medie, 4-5 ore pe noapte şi citeam, deunăzi, că mai puţin de şase ore sau mai mult de nouă ore de nani cresc rata mortalităţii cu 30%.
Altfel spus, să