Cand tocmai ascunsesem bine cizmele si hainele groase, iata ca iarna se intoarce cu surle, trambite, vifor, noroi, frig, raceala, nas infundat, picioare reci, sinuzita, factura la intretinere, masina fara baterie.
In timp ce unii, ca mine, mai varatici, isi ascund si mai adanc nasul in fularul ravasit dupa atatea ninsori, altii zambesc sadici si se bucura. Ruga lor pentru zapada de martie se implineste. Zapada de martie si ultimele zile sublime de schi din acest an.
Odata cu ei…Odata cu el, ca sa nu mai generalizez atat, o sa plec si eu. La ultima sesiune de schi din sezonul asta. Nu pot sa nu-i las placerea de a ma vedea in sfarsit redusa la tacere, intepenita pe cele doua scandurici si bine proptita in bete. El va deveni atunci unica mea salvare!
Eu acum invat. Ma uit in jur si mi se pare ca totul imi este potrivnic. Vremea, zapada, telecabina, echipamentul, partia, oamenii din jur. Pentru mine logic este ca odata teoria inteleasa, filtrata prin circumvolutiunile muncite, practica sa urmeze firesc, fara probleme.
Ce mare lucru sa intelegi unde e valea! Ei bine, odata captiva in claparii cu 2 numere mai mici, care-ti chinuiesc aprig degetele mai ceva ca pantofii cu tocuri de 10, perspectiva se schimba radical.
Niciodata nu m-am simtit mai “cu picioarele pe pamant”. Pasesc delicat ca un hipopotam si urc zguduind podeaua in telecabina care nu mi-a fost niciodata o buna amica. Imi apar ochiul stang de shiurile old school ale domnului din fata si cu o privire de copil tampit ma asez sa admir peisajul. Imi repet in gand ca nimic rau nu se poate intampla in cabina veche de 20 de ani, care se leagana delicat pe firul subtire care urca, urca…
Cota 2000, peisaj hibernal superb, munti, creste, zapada, partie si mai ales ger. Ca un soldat bine instruit, ma conformez. Imi strang legaturile, asez bine cagula pe fata, ochelarii pe nas, trag bine
