În sfîrşit, conform tuturor previziunilor lucide, Marius Oprea a fost înlocuit din funcţia de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Echipa lui Oprea pleacă, se pregătesc tinerii de nădejde şi alţi copii de casă pe care anticomunismul AB (Aripa Băsescu) i-a format cu sîrg pînă acum. Printre ei, dacă planurile anterioare ale lui Vladimir Tismăneanu privind preluarea IICCMER se vor adeveri în totalitate, şi Mihail Neamţu, şef la Departamentul de Nostalgie. Odată cu Oprea dispare însă şi programul său de investigare concretă a crimelor comunismului, inclusiv de dezgropare a victimelor neştiute ale acestuia. Nu doar pentru că este vorba de un tip de program puternic personalizat, pe care e greu să îl simulezi dacă nu ai convingerea şi ideile iniţiatorului. Însă anticomunismul românesc a devenit, de acum, un război intern. Ridicol şi perdant pentru toată lumea, fireşte, dar totuşi război. Şi, ca în orice război, învingătorul încearcă să îşi pună cît mai apăsat amprenta asupra teritoriului cucerit, astfel că, în acord cu orientarea lui Vladimir Tismăneanu, IICCMER se va ocupa de acum înainte mai ales cu analiza teoretică, în locul investigării concrete a crimelor, şi cu relaxante schimburi academice, în locul demersurilor juridice întreprinse pînă acum. Cel puţin aşa prevede noua H.G. care reglementează activitatea instituţiei. Ar mai fi multe de spus despre acest război al anticomunismului (în cadrul căruia instalarea noii conduceri IICCMER nu pare nici pe departe o victorie finală), inclusiv despre cine are dreptate şi unde. Însă nu cred că are rost să insistăm asupra lui, deoarece, din punctul meu de vedere, anticomunismul românesc în sine este de interes limitat. Toţi anticomuniştii români proeminenţi pe care i-am auzit sau citit vreodată trăiesc pe altă lume. În măsura în care cred cu adevărat în ceea ce sp