Dacă mă gândesc că nimeni nu m-a mai sunat la telefon de patru săptămâni incoace, inseamnă că am murit atunci, in teribila noapte de 7 spre 8 februarie. Mai ţineţi minte furtunile de zăpadă din acele zile? Oamenii blocaţi in trafic cu orele şi zecile de ore? Munţii de nămeţi de pe marginile şoselelor? Disperarea celor captivi sau abandonaţi?

N-am ţinut cont de avertizările de la televizor şi, duminică, 7 februarie, la ora 14.30, am luat microbuzul de la Roman spre Bucureşti aproape convins că mie nu mi se pot intâmpla grozăvii de felul celor anunţate la TV. In noaptea anterioară, totuşi, avusesem un vis teribil de prevestitor: mă aflam in Bucureşti şi priveam orizontul când pe cer au apărut două ghemuri de lumină ireal de intensă din care brusc s-a abătut peste oraş un tsunami de neimaginat in aceste locuri. Am avut timp să mă reped in primul bloc care mi-a ieşit in cale şi să urc la cu liftul la etajul şase, de unde am privit, dârdâinnd de spaimă, cum apele acoperă clădirile mai scunde, in care lăsasem oameni dragi. A urmat un timp postapocaliptic, cu oameni care se scufundau in promiscuitate şi primitivism şi cu o realitate care nu mai promitea nimic.

Dar, in ziua următoare visului, la Roman, semnalele de cod portocaliu erau zero, ceea ce ne-a făcut să ne imbarcăm in microbuzul firmei cu atât mai relaxaţi, cu cât prăpădul părea o exagerare a radiourilor şi televiziunilor. Si am pornit spre Bucureşti.

Nici o schimbare importantă după prima oră de călătorie: la Bacău ne aştepta aceeaşi iarnă molcomă ca in Roman. Si nici in Focşani nu era mai rău, doar că microbuzul a dat un prim semn de cedare oprindu-se din voie proprie, moment când l-am auzit pe şofer plângându-se că el nu cunoaşte maşina, care era a unui coleg liber in acea zi. Apoi ne-am cufundat in intuneric şi la Râmnicu Sărat am ajuns cu câte o repornire a motorului la fiecare cinci k