Congresul PSD şi rezultatele lui nu chiar foarte aşteptate, dar cumva previzibile, au relansat vînzoleala a ceea ce numim – foarte pompos, pe alocuri, şi extrem de găunos, mai tot timpul – „viaţa politică românească“. Deja şi celelalte partide majore şi existente pe scena politică sînt în fierbere. Căutînd noi formule de conducere şi strategii pentru aconsolida, evident, puterea (în cazul PD-L-ului) sau a eficientiza, zice-se, acţiunile opoziţiei (în cazul PNL-ului şi PSD-ului). Cumva, normal, natural şi firesc, precum ies ghioceii în fiecare primăvară. Doar că... Doar că actuala configuraţie parlamentară nu are asigurată o majoritate confortabilă (şi cea minimală a fost alcătuită după multe opinteli şi codoşlîcuri de culise) pentru a „trece“ legile organice, şi atunci sînt necesare noi manevre pentru îmbunătăţirea situaţiei. Şi realizarea unei majorităţi consistente. Aşa s-a născut noul grup al „independenţilor“, un fel de oaste de strînsură, precum erau başbuzucii în armata otomană, care – mai nou, şi nu de ultimă oră – ar vrea să joace un rol major pe scena politică.

Condus de un oportunist cu multe stele pe epoleţi – şi care face de rîs şi ruşine tot ce înseamnă noţiunea de militar în Armata Română, de la generalii Cristescu şi Averescu pînă la Iacobici şi Mihail –, grupul independenţilor a devenit o masă atractivă de manevră pentru toţi cei care vor să-şi asigure un loc călduţ şi protejat în această viaţă. Şi unde poate fi el altundeva decît lîngă sau pe lîngă putere? Oricare ar fi ea. De ieri, de mai ieri sau de astăzi. Cine ar mai avea (sau are) puterea şi îndîrjirea de a refuza un sistem politic, o ideologie, o religie sau capriciile unui satrap ca să sacrifice ani de viaţă sau bunăstarea familiei şi a copiilor? Cine îşi mai permite să se dedice unui ideal sau unei idei într-o lume în care success stories fac norma, iar păguboşii de loose