Okii
de Roxana Sicoe-Tirea
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2009, 70 p.; ilustraţii Mihai Morărescu
Absolventă a Literelor clujene (şi a celor din Artois /Franţa), Roxana Sicoe-Tirea (n. 1981, Hunedoara) a trecut - firesc şi inevitabil -prin şcoala echinoxistă, colaborând şi la controversatul Dicţionar Echinox. A - Z, din 2004 (coord. Horea Poenar). În acelaşi an, Ion Pop o include decis şi entuziast în antologia Poeţii revistei Echinox (cea mai tânără dintre aleşi). Debutează cu A şaptea dimineaţă a lumii, 2005 (Premiul pentru debut al USR - Filiala Cluj). Se stabileşte în Franţa. O includ în Cuvinte (2006) şi pariez pe ea la Bursa de valori a Bucureştiului cultural. „Mişcarea nervoasă de căutare a fisurii [...] de către un subiect chemat în mai multe direcţii", înregistrată de Ion Pop, continuă în Okii - o modalitate specială, calm tensionată şi expresivă, de asumare a trecutului familial, istoric, scriptural. În calitate de moştenitoare de destin („greu să trăieşti în chingile altor gene..."), ea poartă cuvântul, descrierea de sine încercând să împace rădăcini felurite şi inconfortabile. De aici uruitul surd din adâncul poemelor. Depărtarea nu înseamnă ruptură, distanţa nu vindecă. Experienţele altora, împrumutate dezinvolt, dar şi cele mai intime convulsii personale se traduc într-un amestec incitant de limbaje poetice, supuse cu o gesticulaţie democratică de una dintre cele mai consistente voci ale poeziei de azi. Ciclul mâţa alătură poeme ale singurătăţii, ale plecărilor, ale paşilor fără altă adresă decât gura morţii. Pasta groasă, neo-expresionistă, deprinsă de la optzecişti, acceptă frontoane metaforale cu iz modernist, gargui de sorginte suprarealist-onirică, dar şi o îndrăzneală a rostirii negre ţinând de generaţie. Înaintarea ezitantă a unui trup „schilod", cu o existenţă fragmentată (corpul-arcuş rămâne un vis), răsfoieşte lucr
