Obsedante pentru organe au fost aurul si valuta. Aurul, când era mult, valuta, chiar si trei dolari. Ghinionul suprem: să se creadă că „deţii", iar tu să n-ai nimic.

Soacra lui Nelu, doamna G., femeie aspră dar care pe mine m-a hrănit, student, de parcă aş fi fost al ei, fusese bogată. Casă în Domenii, pământ la ţară... Erau convinşi că ascunde aur. A înfundat închisoarea şi au bătut-o până ce, abia, au admis că nu aveau ce să scoată de la ea. N-am scris despre asta. Despre altceva am scris. Uneori, valuta o aveai legal. O moşteneai de la rude din Apus. Atunci se făceau diligenţe contondente ca să renunţi la ea. Îţi aruncau, în schimb, nişte lei. La Caransebeş, Cornel şi Marioara, unchii mei, aşteptaseră zeci de ani să-l moştenească pe "american" -tatăl lor fantast. Până la urmă, moştenirea a fost de vreo două mii de dolari. Cu nu prea multe perechi de palme şi câţiva pumni, organele competente i-au convins să primească în schimbul dolarilor bani româneşti.

Şi au fost închisorile, bineînţeles. Primul contact, indirect, cu ele l-am luat într-o vacanţă la Oraviţa, unde-l dusese cariera militară pe uica Ioţa, atunci maior. Din podul casei, o lucarnă dădea spre curtea închisorii, fortificată la modul austriac. Ce am văzut de acolo, surprinzător, a fost acceptat de Mugur. Am văzut cum "sub bolta masivă a porţii, gardienii băteau deţinuţi. Simţeam un fel de ameţeală în oase, ceva făcut din frică, voluptate şi greaţă; luam pentru prima oară contact cu posibilitatea de a dispune de corpul unui om. Alternau ritmic şuieratul prin aer al biciuştii şi urletul bărbatului lovit." O singură modificare: deţinuţii au devenit "borfaşi". Deţinuţii puteau fi politici. Nu aveau ce să caute în textul meu.

Câţiva îmi fuseseră colegi. Eram în clasa a doua, ei "octavani". Cu naivitate, am încercat să-i evoc: Mai existau luări de poziţie; una, î