Se face că drumul trădătorului de centru nu e întotdeauna cu o singură destinaţie. El poate – şi-l ţine stomacul – să adoarmă seara în aşternuturi roşii, iar dimineaţa să-şi ia din garderobă şalul portocaliu, dacă interesul din zi îi poartă fesul pe la partidul majoritar. Un astfel de personaj, fără principii, doar cu nevoi imediate, îşi găseşte rapid loc mai ales în Parlament. Acolo unde mişeii îşi au scorbura lor, numită grup al independenţilor, trădarea e simbol de stat. Viaţa acolo e ca într-un viespar. Unii vin, alţii pleacă.Nu se cunosc între ei. Nu au trecut, doar prezent de luptă. Ei ştiu ce ştim cu toţii. Nimeni nu-şi ia nevastă dintre fetele care înşală. Rolul lor e de fiinţe de moravuri uşoare.Sînt folosite şi apoi lăsate în derutavremii. Trădătorul nu e un om complexat. Trăieşte viaţa din plin. Nu-i e frică de mare, pentru că s-a obişnuit să calce apa, să fie mereu pe val, indiferent de orientarea plevuştii. Poartă cu sine figură de om, dar în măruntaie are fiere de rechin. Muşcă şi fuge. N-are aliaţi, ci doar interese. Nu e întotdeauna agresiv. Face uneori şi pe mierosul. Se dă şi balenă în lighean, numai să-şi valorifice potenţialul digestiv. Înghite orice. Devorator de meserie, macină tot, de la adversari la principii, numai să-şi satisfacă poftele de putere. Trădarea e ca un viciu. El ştie că, odată ce s-a apucat de aşa o treabă, nu se mai poate lăsa. Şi aşa devine nevrotic-compulsiv. Dezvoltă în jurul său un complex al suspiciunii. L-a turnat sau părăsit pe aliatul lui de ieri. Acum trăieşte din delaţiuni şi obedienţe. Prin abdicări de la principii, căderi abrupte în meritocraţie, discursuri pătimaşe împotriva celor care nu sînt ca el se explică, în mare, complexul psihologic. Astfel de indivizi cu minus la moralitate instituie o stare de nevroză galopantă în societate. Eschiva, automîntuirea, narcisismul, pe care le afişează repetat şi agasa