Daniel D. Marin face parte din categoria scriitorilor rapizi. Iute de mânǎ, cum intorci capul, pac!, a mai scos o carte. Aşa am pǎţit eu. I-am citit aşa cum a fost, Vinea, 2008, şi, pânǎ sǎ mǎ dumiresc ce şi cum, aud cǎ a apǎrut l-am luat deoparte şi i-am spus, Brumar, 2009.
Primul volum o avea ca figurǎ centralǎ pe Oona, cea cu nume de ecou. Poeme limpide, aparent transparente, aducând cu cele din Invincibili, volumul Ofeliei Prodan. O fetiţǎ care a crescut impopoţonându-se cu hainele bunicii. Nu ştiu cât a crescut, pentru cǎ ea e o fiinţǎ a amintirii, blocatǎ intr-o zonǎ afectivǎ a minţii. Structura poemelor este algoritmicǎ aproape: uverturǎ cu comportamente fireşti unor copii, urmatǎ de mişcarea finalǎ, in care tot ce era scherzo, tot ce ţinea de joacǎ, devine joc grav, cu semnificaţii arhetipale. Deci poetul incepe ca un minimalist curǎţel şi evolueazǎ rapid spre un expresionist bântuit de coşmaruri zoomorfice: "Oona aprinsese o lampǎ şi pe faţa ei/ rotundǎ se vedeau umbre ciudate ca nişte/ mâini rǎsucite cu gheare ca nişte şerpi/ noi tǎceam noi o priveam curioşi cǎci/ nu ştiam chiar deloc de ce ne chemase" (Scrâşnitorul). E ca şi cum nişte desene animate japoneze despre fetiţe cu ochi imenşi, mai tot timpul inlǎcrimaţi, au fost mixate cu desenele despre aventurile lui Sindbad Marinarul. Partea bunǎ e cǎ autorul reuşeşte cumva sǎ dea anvergurǎ buhuhuului din pagini fǎrǎ sǎ devinǎ ţipǎtor sau incâlcit.
Aşa cum a fost e un ciclu mai hotǎrât expresionist. Evenimente violente urmate de rugǎciuni expiatoare. Totul in afara unui inţeles clar, ceea ce face bine la mister. Posibile apropieri cu Matei Vişniec, insǎ considerabil redusǎ doza de absurd. Remarcabile sunt creaţiile in care nu se face abuz de colcǎieli şi gesturi melodramatice. O fatǎ este o capodoperǎ - film mut simplu şi onest: "a venit la mine o fatǎ/ abia indrǎzneam s-o privesc/ m-a lu
