La ora când citiţi aceste rânduri, dumneavoastră ştiţi deja cine este câştigătorul. Eu, nu. Din simplul motiv că acest articol a fost scris şi predat la tipar cu ceva timp înainte de gongul final.

Îmi pot permite, aşadar, numai o recapitulare „din culise" a finaliştilor. De fapt, a felului în care i-am perceput eu, ca organizator, în cele câteva săptămâni de „conlucrare". Unii au ajuns în finală pentru că au fost realmente buni şi, în plus, şi-au dorit mult această victorie. I-am simţit arzând cu patimă în tot acest timp, dorindu-şi cu ardoare victoria, preocupându-se de fiecare pas al lor, pentru a-l face cu cât mai mult profesionalism. Cu ei a fost cel mai simplu să lucrăm, pentru că ne-am întâlnit mereu la jumătatea drumului.

Alţii, am constatat că s-au înscris în concurs în joacă. Ori ­s-au trezit înscrişi, fără ştirea lor, de câte un compozitor vizionar. Faptul că „au trecut pragul" pare să le fi încurcat, întrucâtva, celelalte planuri, drept care unii au şi încercat să se retragă. Noroc că amenda fixată de Regulament i-a atenţionat că în România nu te poţi juca chiar cu orice! Am dat şi peste categoria „infatuaţilor", obişnuiti să stea cocoţaţi pe diverse piedestaluri, mai mult sau mai puţin meritate. Ei s-au comportat, din prima clipă, ca nişte învingători: şi-au sfidat rivalii, ne-au privit de sus pe noi, organizatorii, considerând că participarea lor la Eurovision e un favor făcut cuiva şi că toţi trebuie să ne facem preş în faţa lor.

Ieri, pe scena Circului s-au perindat cu toţii. Unul a câştigat. Repet, eu una încă nu-l ştiu. Ştiu însă că de azi numărătoarea inversă spre podiumul de la Oslo a început! Sincer, mi-aş dori ca finala din 6 martie să o fi câştigat cineva din prima categorie. Dar, până la urmă, contează ca învingătorul să fie cu adevărat unul foarte bun. Cel mai bun. Şi să nu câştige prin şiretlicuri. Abia atunci vom putea spera