Domnul este în ziua de azi o raritate - în mod special în domeniul artistic. De când am intrat elev în clasa a XII-a la gimnaziul Liceului de Artă (prin anii '80) şi până azi, am fost obligat să-mi bag bine la căpăţână un lucru: regula este că EGO-ul nemăsurat şi devenit statuie al creatorului (nu zic artist, că mulţi deşi creează ceva, nu sunt şi creativi - al naibii paradox) precede „trium-falic" creaţia sa.
Această aroganţă, devenită azi un foarte util instrument de marketing şi promovare, este folosită pentru a ascunde mari lacune: de meşteşug, mesaj, concept, autenticitate. Ca şi cum o lege nescrisă ar spune că indiferent ce este pe un soclu de statuie, devine automat un monument şi că asta este suficient ca să ne prosternăm rostind fascinaţi cuvântul magic: „ARTå!". Dacă ne place, atunci este ok, restul nu mai contează. Dacă nu ne place, suntem nişte inculţi incapabili să înţelegem „marea artă" şi atunci iar nu contează.
Dar bine că există şi excepţii. Ele nu se auto-aruncă în faţă cu ostentaţie, pentru că un DOMN adevărat ESTE, tace şi-şi urmează drumul. El nu-şi fabrică abil haine de Domn, sub care să-şi ascundă adevăratul ego. El trebuie descoperit şi preţuit ca atare, dar numai dacă este înţeles onest şi deschis, fără să i se facă deserviciul de a fi mortificat pe un soclu de statuie. Pe de altă parte, s-a tocit (de)mult şi organul prin care oamenii mai detectează puţinii Domni rămaşi. Se pare că motivul esenţial este că azi nu mai este nevoie de Dânşii.
Dar eu am onoarea de a cunoaşte nişte Domni. Şi, spre norocul meu, şi din domeniul creaţiei şi artelor.
Azi am să vă vorbesc despre cum vede lumea şi cum exprimă asta prin specia numită fotografie, un Domn Lazia. Cornel Lazia. Dânsul a pus pe simezele de la ArtMark, pentru şase zile, o expoziţie de fotografie numită „Back Staged". 21 de imagini color şi
