În liniştea nopţii, un scârţâit. Speriată, trăsare în faţa oglinzii din baie. “Nu cred, m-a prins. După atâta timp, m-a prins”. Cîteva picături de sudoare i se preling pe tâmplă. Nu, nu e un fragment dintr-o scriere de groază. E una dintre cunoştinţele mamei mele care, în fiecare noapte, timp de ani de zile, aştepta ca soţul ei să se culce pentru a se ridica tiptil, din pat, ca să meargă la baie, să-şi pună bigudiurile. Şi tot în fiecare dimineaţă, timp de ani de zile, se trezea înaintea soţului pentru a-şi scoate bigudiurile.

Pornind de la asta, am avut acum câteva zile o discuţie cu prietenele: până unde mergi în relaţie? Cât din tine arăţi şi cât nu? Una dintre ele, de ani buni într-o relaţie stabilă, mărturisea că, să-mi fie scuzată expresia, nu “elimină gazele intestinale” cu mândrul lângă. Alta, mai mititică de vârstă, contraexemplifica, uşor reţinută, că ea chiar îşi mai roagă prietenul, din când în când, să o ajute cu epilatul. Mă întreba o altă prietenă, la vreo două zile după prima discuţie, “ea ce să facă, doar stau într-o garsonieră confort 2, trebuie mereu să aştept să plece el de acasă, priză în baie n-am, iar el nu prea pleacă”.

Până unde merge limita? Se pierde femeia în gesturi fără de care nu ar mai fi la fel de îngrijită? Ne abonăm pe viaţă la saloane de cosmetică şi îi lăsăm să presupună că nouă nu ne creşte niciodată părul, decât pe cap, şi că unghiile noastre se taie, curăţă şi colorează by default? Sau o facem cu graţie şi cu un strop de umor, caz în care riscăm să ne “demitizăm” (cuvântul nu-i în asentimentul meu, însă a fost folosit într-o discuţie de un barbat).

Adică da, sunt de acord că unele lucruri tre’ să rămână doar pentru ochii noştri, dar acum să nu exagerăm. Adică epilatorul âla care stă în baie, pe raft, nu e maşină de tuns gazonul pe care, oricum, nu-l avem. Şi da, forfecuţele şi pilele nu sunt pentru traforaj,