Înainte să mă îndrept spre somn (şi mâine dimineaţă câştigătorii vor fi aceiaşi, filmele la fel de bune sau proaste, rochiile şi rânjeltele de pe covorul roşu nu mă interesează câtuşi de puţin deci sunt egocentric şi dorm) m-am gândit să mă achit faţă de filmele străine pe care mai în glumă, mai în serios le inclusesem doar parţial în textul de prezentare de ieri. Dacă vă uitaţi sper că aţi aflat cum se votează la ediţia din anul acesta şi sper că ştiţi că premiile nu sunt decât în al doliea rând o recunoaştere a calităţii unui film, tehnician, actor sau scenarist. Un Oscar este în primul rând un semnal trimis de Academia Americană de film. Un semnal pozitiv apropos de mesajul, succesul sau compatibilitatea cu idealurile establishmentului de care dă dovada pelicula în cauză.

Ajami, adică numele unui cartier din Jaffa

Ar trebui să fie o pildă despre cum “toţi suntem umani, toţi suferim, totul e tragic.” Se vrea un Crash israeliano-palestinian. Chiar este un Crash israeliano-palestinian. Are exact acelaşi atu-uri ca filmul lui Paul Haggis: mai multe povesti, toate cu potenţial tragic, structură temporală zburătăcită, chestii cusute cu aţe albe. Are în plus o abordare “documentaristică” (minimalism realistico-social, de care eu unul mă săturasem încă de la Gustul metafizic al cireşelor iraniene) care îl va face să pară actual, urgent, tensionat.

Atu-uri: academia americană este topită după filme împăciuitoare. Faptul că cei doi regizori sunt unul arab(Skander Copti), altul israelian (Yaron Shani) ajută din plin. Cei prea uşor impresionabili nu vor sesiza că tocmai structura amalgamtă subminează filmul. Care lipsit de absolut orice trimitere spre cauze şi motive (terorism sau opresiune şi invazie, aşa ceva nu se pune în filme de Oscar) este absolut degeaba.

Handicap: unele comunităti evreieşti au obiectat : din acest film nu re