Îmi plac surprizele. Si in general imi place sa fiu surprinsa de lucrurile pe care le fac cei din jur. Imi place sa alunec si sa dezvolt ipoteze. Imi place sa scandalizez. Imi place sa fac “nefacute”. Haos, galagie, dezordine. Sa spun verde’n fata si sa lovesc. Sa rad si sa dansez. Sa fug. Sa ma indragostesc. Si sa ascult muzica. Uneori “Imaginarium-ul” imi poate crea neplaceri. Adik, pe romaneste, sa vad chestii acolo unde nu sunt. Dar cine nu face asta. Am dat asadar de nenumarate ori cu capul in gard, stalp si pragul de sus din cauza asta.
Azi am avut o revelatie. Nu conteaza cum e omu’, conteaza muzica lui. La inceput a parut o tampenie. Am scuturat creierul in speranta ca o sa-mi vina mintea la cap. Degeaba si prea tarziu, dupa unii. O ora de reflectie, trei dusuri reci si o cafea fara lapte au avut ca rezultat aceeasi concluzie: ma indragostesc de om in functie de muzica pe care mi-o da sa o ascult. Simplu, stupid si imatur. Dar ce bine eeeeee!
M-am indragostit grav de trei ori in viata. In fiecare dintre cele trei povesti muzica a avut un rol esential. Zgomotul de fond al intamplarii m-a facut sa renunt la tot balastul caruia ma conformasem pana in acel punct. Superficial, ar caracteriza unii gestul. Un suflet mic, usor de vrajit.
Foto: Flickr
Intai a fost un pic de punk. Cu tot ce implica asta: Fuga de acasa, bocancii inalti si ciorapii sfasiati artistic. Floarea neagra dupa urechea in care el iti spunea : “Da-te mai incolo, ca ma indragostesc”. Era vremea de Green Day, Sublime, Rancid si alte o mie de trupe, nume, albume…Stare! Despre asta e vorba. Despre starea pe care ti-o da muzica aia. Si mai ales despre curajul de a face altceva decat bataitul ritmic. Nebunie curata si dragoste violenta, tatoo, piercing. Makeup sex (cel mai tare, intre noi fie vorba) si Nine Inch Nails dupa o cearta simpla pe cine cumpara tigari in casa. G
