N-am auzit nici măcar un bogătan cu “valoarea mea, valoarea mea” expectorând învăţăminte aplicabile la nivelul muritorilor de rând. Şi nu, nu o să aduc în discuţie nume precum Patriciu, Ţiriac sau Becali. Şi dacă nu ştiţi de ce, daţi un search pe google şi explicati-i voi femeii care munceşte peste 12 ore pe zi, într-o fabrică de cizme de cauciuc, cum îşi poate ea creşte copilul mai bine dacă preţul petrolului creşte sau scade, ori dacă SIF-urile fac nu ştiu ce treburi cu pragurile. Şi explicaţi-le voi disponibilizaţilor de la CFR cum stă treaba cu profitablitatea şi să-i trimitem acasă, zic.
Nu, nu sunt frustrată şi nici n-am de gând să fiu. Am un venit bun, constant, un mediu de lucru stabil, mâncare în frigider, nişte patru roţi decente cu care pot circula, ba chiar îmi permit şi motorina de cele mai multe ori. Mi se permite să pic în patima hainelor, a cosmeticelor, a cărţilor, a cutiilor de tot felul, a cadourilor pentru cei dragi. Da, am mâncat şi zahăr pe pâine şi mi-am văzut mama luându-şi de la gură ca să mănânc eu. Însă au fost momente trecătoare, sporadice. Şi da, mai fantasmez uneori cum e să ai atâţia bani cât să-ţi permiţi un apartament micuţ în Barcelona, pe plajă, şi luxul de a putea face doar ceea ce-ţi place pentru tot restul vieţii. Nimic mai mult. Nici măcar unul dintre cele 15 Ferrari comandate în România de la începutul anului până acum.
Dar tocmai nivelul mediu de trai te forţează să rămâi la mijloc. Să vezi taximetristul şi să-i auzi stomacul cum ghiorăie şi să-l înţelegi, poate, uneori, că se uită cu prea mult jind la bacşişul pe care i-l laşi peste tarif. Le înţelegi şi pe florăresele cu specula. Ieri, pe un frig câinesc, vindeau lalele îngheţate. Şi feţele lor erau mai vineţii decât găleţile în care le ţineau.
Nu, nu militez pentru egalitate, mi se pare normal să existe pături sociale, bogaţi şi săraci, clasă de mijloc ş