Am citit, recent, un text semnat Chuck Palahniuk. Încerc sa fiu obiectivă, deşi mi-e greu, pentru ca am un cult pentru el. În fine, să revenim. Ideea pe care o susţine este că, înainte de o presupusă sinucidere, oricine trebuie să urmeze regula celor trei C: cleaning-cull-connect (curăţenie-sortare-contact).
Adicătelea te apuci tu frumuşel să freci aragaz, să dai cu mopu’ după frigider, să freci cada şi să speli geamurile, ca nu cumva să mori în mizerie.
După care, mai ţii tu puţin sinuciderea în stand-by şi te apuci să-ţi sortezi cam tot ce poate fi stocat: documentele, borcanele din cămară, cerealele din dulap, cremele din baie şi arunci tot ce nu mai e bun sau dai de pomană cui are nevoie,. Adicătelea, faci o a doua curăţenie.
După care pui tu frumuşel mâna pe telefon şi vorbeşti cu cei cu care ai mai vorbit vreodată. Şi le spui tot ce nu le-ai spus: că-i urăşti sau că-i iubeşti, că-i invidezi pentru că au avut mai multe femei sau pentru că pot mânca ciocolată fără să se îngraşe, că ai fi vrut şi tu să te faci avocat ca ei sau că mereu i-ai admirat căsnicia perfectă, hainele elegante sau ochii albaştri.
După care, teoretic şi practic, îţi cam piere cheful de sinucidere, pentru că te vei trezi cu prieteni în jurul tău. Oameni care ţi-au apreciat atitudinea umilă şi sinceră şi îţi vin aproape.
În fine, cred că voi avea prima mea dispută cu unul dintre scriitorii mei preferaţi. Măi, Chuckie, mai dă-o încolo de treabă. Adicătelea, cum vine asta: “Eu mă sinucid, dar tre’ să scutur preşul de la intrare, că n-o să pot adormi altfel”?
Ceea ce vreau să spun este că adevăraţii sinucigaşi nu stau niciodată pe gânduri. Iar acarienii din dulapuri sunt, probabil, ultimul lucru care îi preocupă. Cu sortatul documentelor, mai înţeleg, nah, intimităţuri, fineţuri, pe principiul “faci ce vrei, dar ştii ce faci?”.
Şi da, înţeleg că dacă faci t