Îmi închipui un dialog între George Copos şi Mitică Dragomir. “M-am înţeles cu finul Şiman pentru Varga şi Bălan. Îi bag să joace cu Timişoara? N-aş vrea să pierd cu 3-0. – Dacă le-ai făcut acte aşa cum ţi-am spus, bagă-i liniştit, n-ai cum să pierzi. Noi nu am fost mereu prieteni, dar ştii că te poţi baza pe mine”. Nu le-am ascultat telefoanele, dar discuţia dintre cei doi, nu neapărat cu cuvintele acestea, sunt sigur că a existat. Fotbalul românesc a devenit cu mult timp în urmă un SRL. Unul care vinde iluzii. Liga SRL sau, şi mai bine, Mitică şi prietenii SRL. Spectatorii şi telespectatorii au fost mereu clienţii nebăgaţi în seamă – puteau cumpăra marfa sau puteau strâmba din nas, problema lor; nu s-a inventat încă un OPC în fotbal. Dragomir, şeful de SRL, a stabilit cu atenţie regulile jocului: acestea nu sunt „fault” şi „lovitură de colţ”, ci „mica înţelegere” şi „o mână spală pe alta”. Până de curând, ca să câştigi campionatul nu ajungea să ai valoare; trebuia să primeşti binecuvântare de la Ligă. Mereu se găsea ceva de dat la schimb. Dacă voiai un arbitraj prietenos, tot acolo te adresai. Climatul s-a mai însănătoşit, dar amicii şi colaboratorii lui Mitică beneficiază şi acum de regulamente elastice, de sancţiuni care intră la apă la Comisia de Disciplină şi se topesc la Comisia de Apel. Vă mai amintiţi cum s-au bătut Dragomir şi Sandu pentru comisii? Prietenii ştiu de ce. Cazul Rapid – Timişoara e limpede. Conform regulamentului, bănăţenii câştigă cu 3-0. Deliberare de cinci minute! Dacă judecata e anevoioasă şi rezoluţia se amână este tocmai pentru că în poveste sunt implicaţi amicii lui Mitică. Îmi închipui un dialog între Marian Iancu şi Dragomir. „Mitică, ştii bine că eu am dreptate! – Da, Mariane, dar înţelege că i-am spus lui George că poate să îi bage la joc pe băieţii ăia. Renunţă şi tu acum la ăstea trei puncte, că tot ai pierdut pe teren, şi o să te