Povestea lui Alice este revizualizata in zilele noastre de catre ciudatul regizor Tim Burton si este dominata de obsesia 3D-ului si a IMAX-ului.
La premiera mondiala, a plouat si din cer, si cu vedete, dar mai ales cu fani imbracati ca personajele fantastice ale acestei noi ecranizari, care s-a vrut mai spectaculoasa si mai moderna decat tot ce si-ar fi putut vreodata imagina Lewis Carroll acum mai bine de 100 de ani.
Filmul incepe cu un tata iubitor si o fetita chinuita de cosmaruri. Pentru a o linisti cand ea, ingrijorata fiind, se intreaba daca nu cumva isi pierde mintile, parintele raspunde ca cine nu e macar putin nebun nu reuseste mare lucru in viata. Cam asta ar fi morala perfect aplicabila si regizorului Tim Burton, dar si actorilor cu care a pornit la drum, sotia lui personala, nelipsita din ultimele pelicule, strania si antipatica Helena Bonham Carter si mai ales Johnny Depp, care se simte in largul sau cand trebuie sa intruchipeze un palarier nebun, fardat ca o masca si pieptanat (?!) de parca s-ar fi electrocutat de curand. Parul personajelor e clar ca l-a preocupat pe regizor. De la Regina Alba cu pletele ei impecabile la buclele lui Alice, cocul ridicol al Reginei de Rosu sau cei doi gemeni rasi in cap. Unul dintre castele seamana cu cel al lui Ludwig al Bavariei, pomii infloriti par adusi din Japonia, ciupercile juri ca sunt enorme umbrele colorate si cu siguranta otravitoare, ceasul e de cel mai mult bun gust cu putinta, salvarea temporara a reginei despotice preocupata sa taie capetele celor care nu o lingusesc destul vine de undeva din ceruri si nu poti sa nu te gandesti la elicopterul lui nea Nicu. Cainele si pisica sunt splendide, ba chiar felina cu ochi verzi si prezenta inselatoare a fost vedeta intregii povesti, mai ales ca vocea este realmente inconfundabila, cultivata si expresiva, cea a lui Alan Rickman, un britan
