Prima luare de pozitie clara a lui Marsilio Ficino in problema care il va mobiliza cel mai mult, si anume problema religioasa, o gasim in scrisoarea de dedicatie a acestuia adresata lui Cosimo de'Medici, pusa in prefata versiunii, publicate in 1471, din Hermes Trismegistul.

Aici este formulata cu toata claritatea acea teza ce va reveni fara incetare in toate scrierile sale: teza unei revelari perene a Verbului, a Logosului, a unei philosophia perennis, transmise de poetii antici si de Biblie, receptata de Pythagora si de Platon, aprofundata de neoplatonici si de scrierile atribuite lui Dionisie Areopagitul. Aceasta este tocmai theologia platonica, inteleasa ca tip exemplar al unei docta religio, al unei cunoasteri de sine prin cunoasterea lui Dumnezeu, al cunoasterii lui Dumnezeu prin cunoasterea de sine.

Fericirea suprema, paradisiaca este scopul vietii noastre. Ea sta in intregime sub semnul cunoasterii de sine in calitate de cunoastere a lui Dumnezeu, a Logosului regasit in noi insine, in convertirea oricarei dorinte din exterior catre interior, pentru obtinerea pacii in viata intima a Verbului care traieste in noi.

Nu putem sa intelegem adevarul cu mijloacele noastre, mintea umana este un ochi care are nevoie de lumina pentru a putea vedea. Dar solara lumina divina (Logosul) nu se manifesta pana cand mintea noastra nu se intoarce catre ea. Iar aceasta convertire nu se petrece pana cand sufletul nu se va elibera din sclavia amagirilor fanteziei obscure. Aceasta eliberare ca proces de convertire la Dumnezeu, dupa Marsilio Ficino, se realizeaza chiar in cadrul theologia platonica, atunci cand descopera revelatiile religioase ascunse sub vesmintele imaginatiei poetice. Aceste lucruri de fapt se articuleaza ca un dublu atac, indreptat impotriva peripateticienilor, care vedeau in religie doar aspectul ei exterior, si impotriva poetilor, care o