Inainte de 1989, muzica de la noi era cântată de toate orchestrele noastre la inceputul concertelor simfonice, ceea ce stimula producţia contemporană de gen şi, pe de altă parte, ne reamintea periodic muzica unor Jora, Paul Constantinescu, Silvestri şi, bineinţeles, Enescu.
Audierea săptămânală obligatorie a opusurilor româneşti avea asupra publicului urmări de toate felurile. Pe de o parte, fiind ceva impus, exista o parte a publicului care asocia in mod automat muzica sumei de ingrădiri impuse de regimul comunist, pe de altă parte ea, muzica, impresiona şi in acelaşi timp ii informa, chiar şi pe cei mai refractari la nou. Era de ajuns, astfel, să fii doar un simplu spectator cu o frecvenţă medie a concertelor de stagiune de la Radio sau de la Filarmonică şi puteai emite - in cunoştinţă de cauză - câteva păreri de meloman, legate cel puţin de un compozitor contemporan conaţional sau altul. Trecute vremuri. Şi nu trebuie să uităm că toate acestea insemnau, lucru extrem de important, şi bani care se duceau către cei din breasla atât de fragilă a compozitorilor de muzică cultă.
Acum, in afară de concertele orchestrelor radio, rar mai auzi muzică contemporană scrisă pentru orchestră, deşi de la momentul in care acest fenomen s-a transformat din obligativitate in opţiune au trecut 20 de ani. Ascultând recent cu Orchestra Naţională Radio, dirijată de Horia Andreescu, lucrarea Hecatomba de Dan Dediu, mi-au revenit in memorie câteva posibile motivaţii acele acestui fenomen.
Dinspre tabăra compozitorilor, publicul larg nu mai primeşte semnale demult. Omul obişnuit se miră de cele mai multe ori dacă află că mai există - căci mai există - in continuare tineri care imbrăţişează cariera de compozitor de muzică contemporană. La rândul lor, tinerii compozitori nu au practic nici o şansă de a putea trăi decent din muzica pe care o creează. Cei care
