Mircea Cărtărescu: „În timp ce scriu aceste rânduri privesc pe fereastră viscolul de afară. Slavă Domnului că nu trebuie să ies astăzi în vijelie. ”. Sursa: Mediafax

Ce vreme şi ce vremuri stranii trăim! Suntem la jumătatea lui martie şi iarna, departe de a fi o amintire, cum ar fi fost firesc, ne aduce în memorie cumplitele ninsori din ’53-’54, tot din martie şi aprilie, de care am auzit şi noi de la cei mai în vârstă.

Nefericitul Oprescu trebuie că plăteşte acum din greu favorurile bucureştenilor care l-au ales la primărie pe vorbe goale şi umflate. Acum, de unde, de neunde, trebuie să scoată şi fondurile, şi plugurile, şi sarea, căci altfel oraşul va pieri sub troiene.

Ce vreme, dar mai ales ce vremuri! Vremuri de derută şi schimbări rapide, în care toate valorile par să se fi întors cu capun jos. Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe.

Numai că lumea lor nu mai seamănă cu lumea noastră. Civilizaţia cărţii se scufundă sub ochii noştri, tragic ca o mare corabie care-a lovit un recif. Televiziunea, computerul cu posibilităţile lui multimedia şi virtuale, iPodul şi iPhone-ul au erodat şi ruinat în ultimul timp lumea bibliotecilor, atât de greu şi migălos construită de zeci de generaţii încoace, de când există scrierea.

În trecut, eroii unei naţiuni erau cei ce se distinseseră cu spada sau cu pana. Mândria naţiunilor erau poeţii. Lor li se ridicau statui, li se construiau legende, li se pronunţa nu