Am promis că, pe măsură ce voi citi ”Viața unui om singur”, de Adrian Marino, voi reveni cu note și considerații personale. Ei bine, pentru început, trebuie să mărturisesc că e vorba de o carte care te epuizează, pe care nu o poți citi de dimineața până seara și de seara până dimineața. Pauzele sunt obligatorii pentru a digera însemnările autorului. Acesta este un prim motiv pentru care această carte nu trebuie citită: pentru că într-o lume a vitezei e o carte care te pune pe gânduri, de provoacă la introspecție, îți oferă grile de evaluare a oamenilor și a evenimentelor din jurul tău care nu sunt întotdeauna conforme cu cele folosite de tine. Într-o societate bazată pe eficiență, să-ți rezervi mai mult de o săptămână pentru lectura unei cărți e deja risipă de timp. După aproape trei săptămâni, am citit aproximativ o treime din ”Viața unui om singur”.

Desigur, la publicitatea făcută înaintea lansării, te aștepți să ai de a face cu o carte iconoclastă. Termenul corect care consider că ar trebui folosit este însă: intransigență. O intransigență pe care nu o aplică însă doar celor din jurul său (fie că e vorba de George Călinescu, Nichifor Crainic, Nicolae Manolescu, D. R. Popescu, Marin Preda, Gheorghe Ivașcu, Al. Piru, Nichita Stănescu, Marin Sorescu – exemplele sunt strict aleatorii), ci și propriei persoane. Și dacă Marino nu este dispus să-și facă vreo concesie sieși și familiei lui, cu atât mai puțin le face concesii celor în preajma cărora a viețuit în școală, facultate, pușcărie, domiciliu obligatoriu în Bărăgan, viață literară clujeană și națională. Pentru că Marino nu este dispus să accepte ipocrizia: distanța enormă între opera (mai relevantă ori mai puțin relevantă) a diferiților autori români și faptele și gesturile lor cotidiene, pe baza cărora și-au construit faima și o glorie efemeră. Iar dacă aplici intransigența lui Marino asupra propriei per