In mod normal, aceasta carte trebuia sa apara post-mortem, dar un concurs (ne)favorabil de imprejurari a facut sa-i supravietuiesc. Totul e ca si cartea sa-mi supravietuiasca. In secolele trecute, jurnalul, memoriile erau adresate posteritatii, exista o anume protectie fata de propriul eu, inca viabil, ca si fata de persoane si intimplari recognoscibile. Astazi, dimpotriva, tendinta este de a te expune contemporanilor, in toata nuditatea fiintei si a caracterului tau. Eu insumi am cazut prada acestei porniri dezinhibante. Jurnal post-mortem ma ofera pe tava, cu sinceritati pe care unii cititori (amicii, mai ales) le-au considerat jenante, daca nu greu suportabile. Ca si cel de acum. Jurnal post-mortem a fost o datorie morala si un act de disperare fata de moartea fiintei iubite. Atunci mi-am propus sa refac zilele vietii noastre impreuna. Am retrait astfel, in cele 9 luni cit a durat scrierea, extazul si agonia, sublimitatea si avatarurile, bucuriile si neimplinirile celor 35 de ani de convietuire. La sfirsitul partii I dadeam de inteles ca va urma si o a doua parte - si chiar, in anii din urma, diversi amici-cititori ma tatonau: „Pe cind partea a doua?". Ei bine, treptat, mi-am dat seama ca nu mai pot continua in acelasi stil si la aceeasi tensiune, eu insumi ma simteam epuizat, stors de intensitatea (re)trairii, a reconstituirii. Si atunci am luat-o altfel, lent, pe firul biografiei mele, urmarind interstitiile, confluentele, intercalarile - si despartirile... Astfel s-a intruchipat cartea recent aparuta (Capat de linie / Exercitii de neuitare), a carei lansare, pe 6 martie, era cit pe ce sa fie boicotata de o „baba" extrem de clontoasa care, peste noaptea primavaratica, si-a scuturat cojoacele si, mai apoi, a rinjit dintisorii unui soare ce se straduia sa (ne) lumineze, fara a (ne) putea si incalzi. Dar Galeriile DANA, din strada Cujba, au contracarat hachitele „b