Maestrul Dinu Săraru o cunoştea pe Mihaela Tonitza de când era copilă. A fost o relaţie specială între ei, iar ea îi spunea "Tata Dinu". Apoi au devenit colaboratori foarte apropiaţi în lumea teatrului. Mihaela, Ştefan şi Dinu Săraru au avut o relaţie specială de creatori de frumos.
Primele amintiri ale maestrului Dinu Săraru sunt legate de copilăria şi tinereţea Mihaelei Tonitza. "Era atât de frumoasă, încât semăna cu copiii pictaţi de bunicul ei. Dacă ar fi văzut-o, aşa ar fi pictat-o, dar nu avea cum, că el murise. Era teribil de frumoasă, subţire ca o nuia. Dinamică, veselă, sociabilă, luminoasă, cu o foarte bogată disponibilitate spre umor. Eu eram secretar general de redacţie la «Luceafărul», ea avea vreo 18 ani, se ţinea după mine, era băieţoasă. Îmi spunea «Tata Dinu». Semăna cu maică-sa foarte mult, cu doamna doctor. Temperamental semăna cu mine! Chiar îi spuneam mamei sale că nici dacă o făceam amândoi nu semăna aşa cu mine!
Înainte de a-l cunoaşte pe Ştefan Iordache, Mihaela era cât pe ce să se mărite cu altcineva. Dar într-o zi... pe Bulevardul Magheru a apărut Ştefan Iordache. El era actor la Nottara. Peste drum de teatru era «Grădiniţa», o cârciumă vestită, unde se întâlneau actorii şi făceau chefuri până dimineaţa. El avea aşa o alură răzvrătită, ca de Beatles", îşi aminteşte maestrul Dinu Săraru. "Foarte tânăr, foarte proaspăt, cu un glas extraordinar, care trimitea spre Vraca, un glas vibrat. Tonitza a căzut cu ochii pe el, el cu ochii pe ea. Nu se mai putea face nimic, s-au căsătorit. Între ei a fost o iubire necontenită, mare, aprinsă, incendiară tot timpul. Şi când se mai certau tot incendiu era. El avea cultul lumii ţărăneşti, ea, care era orăşeancă, fată de mijlocul Bucureştiului, încă nu descoperise lumea ţărănească. Prin el a descoperit-o. El era dintr-o familie de ţărani, tatăl lui era croitor, care a venit la Bucureşti în ce
