După modelul Traian Băsescu şi cu vistieria ţării plină doar în ziua în care vine tranşa FMI, premierul Emil Boc a ieşit vineri vitejeşte în mijlocul sindicaliştilor pentru a le explica că în Grecia e mai rău. A strâns mâini, a adus argumente economice, a vorbit ardeleneşte de nervi, dar, în loc să fie aclamat ca Băsescu de fermieri, i s-a cerut demisia şi a fost luat la ţintă cu bulgări de zăpadă de protestanţii care, probabil, aveam amintiri plăcute de la vacanţele în Halkidiki.

De data aceasta, statura care i-a adus atâtea bancuri politice (vezi cureaua de ceas cu care era bătut în copilărie, maşina Mini blindată de la Guvern, porecla Croitoraşul cel Viteaz etc.) l-a avantajat, bulgării ajungând (culmea eroismului:)) în SPP-istul din spatele premierului.

Trecând peste comicul de situaţie cu eroii SPP din spatele lui Boc, demersul premierului a fost unul corect politic. Am intrat într-o “adevărată eră a mulţimilor”, cum spunea Gustave Le Bon în “Psihologia mulţimilor”, în care schimbările se produc datorită acestor “mase inconştiente şi brutale”, dar impresionabile. Conform lui Le Bon, imaginile susceptibile de a impresiona mulţimile sunt cele simple şi puternice, lipsite de orice interpretare suplimentară. Cam asta a încercat şi Boc.

Spre deosebire de Băsescu, care la Cotroceni i-a supus pe fermieri cu propriul toiag folosit cu câteva minute înainte pe scuturile jandarmilor, care la Ţebea şi-a invitat contestatarii la bere, care şi-a pierdut soţia la un miting din Maramureş, iar la Chişinău a făcut adevărate saune de mulţime, lui Boc nu i-a ieşit nici măcar de un duş cu poporul votant. E, totuşi, un început.

Ceea ce a fost însă cu adevărat deranjant la Boc a fost doar reacţia mioritică de după: “La câţi bulgări de zăpadă am avut parte în copilărie… un bulgăre în plus nu mă sperie”. Chiar nu contează?

După modelul Traian Băsescu