Două chipuri blonde, blurate. Două ghemotoace de câţiva anişori, în braţele unei mame care a rămas doar în fotografii. Două fetiţe gemene care, în continuare, îşi aşteaptă mama să vină acasă.

Au tot aşteptat-o. Zi de zi, din toate zilele pe care ele le-au văzut. Nu-s multe, că fetiţele sunt mici. N-au apucat încă să crească, nici măcar nu au avut a patra zi de naştere. Iar mami nu a apucat încă să le facă a patra pereche de torturi. Nici nu au apucat încă să înveţe să scrie. Iar mama nu a apucat încă să le ţină mâna în mâna ei şi să scrie împreună “mama”.

Ufff, şi moşul ăla unde a fost. doar l-am rugat de Crăciun, ca o singură mare dorinţă, să ne-o dea pe mami mai mult timp acasă. Am mai văzut noi mămici şi tătici. Şi ei pleacă dimineaţa la muncă. Nu ne place cuvântul ăsta, muncă. Pe unii îi vedem întorcându-se cam când apare soarele. Mami venea când luna stătea sus pe cer de când limba mică era la stânga şi până când limba mică ajungea la dreapta. Ştiam că pentru noi munceşte. Într-o zi, după lună a apărut din nou soarele, dar mami tot nu s-a întors. Şi l-am văzut pe tata trist şi a uitat să-şi dea barba jos. Şi noi am fi renunţat la toate păpuşile, chiar şi la bomboane, dar mami a zis că trebuie să ne fie bine.

Două chipuri mici, blonde, blurate care pe mine m-au cutremurat. Îşi aşteaptă mama care, din dorinţa de a-i fi bine, ei şi familiei, şi-a uitat viaţa la muncă. Printre căni de cafea sălcie şi post-it-uri, printre rapoarte şi pontaje. În infinite ore de muncă neplătite în bani, ci cu scadenţa pe un pat de spital. Cu un ultim pontaj către o altă lume. Cu desene de copii pe care nu le va mai vedea şi cu serbări şi coroniţe la care va putea doar să vegheze. Cu un scaun de birou gol, impregnat cu mirosul tuturor sacrificilor pe care le-a făcut.

Mami nu se mai întoarce.

Foto: Mircea Restea Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

D