De trei ori intr-un secol maghiarii au incercat revolutiile. Prima data in 1848, apoi in 1919, ultima fiind in 1956.

De fiecare data au fost "intorsi din drum" de catre altii. De admirat cerbicia si staruinta cu care incearca ungurii sa faca Revolutii si sa se afirme ca natiune libera. Insa uita mereu ca ratia de libertate apartine si altora, nu numai lor.

Fiecare popor se raporteaza la un moment unic al istoriei lui, un moment in care potenta sa politica, economica, sociala si militara era maxima. Si bulgarii viseaza la Bulgaria Mare, sarbii la Serbia Mare, ucrainienii la Ucraina Mare si, bineinteles, romanii la Romania Mare.

In mod similar si maghiarii au visul lor de aur: Ungaria Mare. Si este un lucru firesc, care apartine mentalului si afectului colectiv al oricarei natiuni. Atata timp insa cat ramane doar la stadiul de nostalgie si de vis!

Insa istoria natiunilor se scrie si este perceputa in functie de cum afecteaza actiunile acestora pe altii. Mari idei revolutionare pentru un popor pot deveni adevarate razboaie pentru altii. Precum si multi eroi ai natiunii lor pot fi perceputi drept criminali pentru alte popoare.

Nu este cazul acum sa disecam istoria anului 1848 si sa analizam faptele "de arme", impotriva romanilor, ale celor 13 generali unguri, eroi ai natiunii maghiare, executati de catre austrieci sub zidurile Aradului. Caci nici ungurii contemporani nu par sa aiba ceva a reprosa, in mod public, Austriei. Doar Romaniei. Si nici cati dintre acesti generali erau, de fapt, unguri!

Nu o sa mai amintim nici despre miile de romani omorati de catre honvezi in Transilvania anului 1848, intr-un elan care cu greu poate fi descris ca revolutionar ci mai mult ca razbunator. Ca or fi fost 1.000 sau 10.000 sau 40.000, prea putin conteaza. Unul daca ar fi fost si tot era prea mult!

Ipocr