Totul a inceput ca o poveste. La sfarsitul anului 2008, romanii aveau un nou premier. Privit cu simpatie la inceput, Emil Boc intruchipa in buna masura increderea pe care Traian Basescu i-a acordase.

Ea venea peste cea a clujenilor care il validasera in doua randuri primar al orasului. Emil Boc nu a ajuns in fruntea Guvernului ca o contradictie fata de realitatea politica si nici macar impotriva asteptarilor romanilor.

Putin a trecut pana cand relatia cu Traian Basescu avea sa ii termine tot capitalul de simpatie cu care Emil Boc please la drum. Mai mult decat efectele crizei economice, obidienta in fata presedintelui si a ideilor sale, supunerea fata de omul Traian Basescu aveau sa il transforme pe Emil Boc in tinta predilecta a tuturor celor care doreau sa vada in presedinte sforarul sef al Romaniei. Si pentru cei care incercau sa identifice toate semnele instaurarii unui regim autoritar si obedient presedintelui.

Toate efectele negative ale crizei economice, lipsa masurilor anticriza pe care Executivul lui Boc ar fi trebuit sa le puna in practica, lasand in schimb in urma sa doar un haotic sir de ordonante de Guvern neconstitutionale, acel aiuritor "uite criza - nu e criza" profetit incontinuu de Emil Boc, unicul purtator de cuvant al Guvernului - nimic din toate aceste esecuri nu a lovit mai rau in capitalul de imagine al premierului decat contrastul dintre obedienta sa nefireasca institutional fata de presedinte si autoritatea si duritatea pe care incearca sa le mimeze in fata subordonatilor sai, directi sau nu.

Un an si jumatate de la inceputul primului mandat al lui Emil Boc si nimic nu pare a functiona asa cum ne-am fi dorit. Ceea ce s-a vrut a fi lege a devenit exceptie, iar fostele exceptii ale guvernarilor trecute au ramas aceleasi, unele devenind chiar reguli.

Toate esecurile guvernarii Boc se tr