Praful e inamicul principal în oraşul Sevilla şi, în ciuda frunzărişului ceros din grădini şi parcuri, fiecare clădire luptă să-l ţină în afară. Însă praful pătrunde prin crăpăturile dintre garaj şi restul casei, cu fiecare deschidere, cît de mică, a feresterelor, printre zăbrele, printre ochii mijiţi din dispozitivele air-con. Chiar într-o cameră unde n-ai lăsat nici o fereastră deschisă, praful a intrat şi s-a depus, în secret, pe toate mobilele.

În spatele fiecărei uşi din Sevilla lupta împotriva prafului continuă. Continuă în pragul uşii, pe scările interioare, pe treptele din faţa casei, pe holurile glazurate, în patio-ul răcoros unde, într-un colţ, stă rezemată descoperirea numărul 1 a spaniolilor, şomoiogul pe băţ: arma principală de combatere a prafului, anihilatorul nisipului andaluz de afară, sceptrul fiecărei gospodine – la fregona –, mopul de spălat podele. Descoperire spaniolă a anilor ’50 care a permis femeilor spaniole, şi apoi celor din lumea întreagă, să se ridice în picioare, după ce au spălat în genunchi veacuri şi veacuri. Spălatul în picioare a permis şi bărbaţilor (care nu pot sta în genunchi) să interacţioneze cu corpul zvelt al mopului şi... din anii ’60 a început, timid, o egalitate a sexelor în faţa unei podele curate.

Însă în Sevilla femeia e cea care interacţionează. Chiar şi în anul 2010. Tot acest praf ancestral trebuie spălat, mutat, înlăturat, şi în fiecare casă există o gospodină sau două care îl îmbibă, îl culeg, îl spală. Pentru ca podelele să fie lună. Fiecare podea de mînăstire şi biserică – clădirile religioase sînt foarte numeroase în acest oraş – trebuie spălată şi lăsată imaculată.

Ceea ce ghidurile turistice nu menţionează, deşi sînt ubicue – femei cu mopuri, unele chiar cu şorţuri cu buline, la lucru, în portal-ul unui bloc ori în pragul unei case, sub cupolele vaste ale bisericilor,