La Cernăuţi

Nu-s în stare decît să mă minunez. Nu, nu am memoria clădirilor, a statuilor. Dacă n-ar fi fost pozele, n-ar fi fost nimic. Mă minunez cum stomacul grăieşte. O zi şi încă o zi am lăsat să-mi vină mintea la cap. Să nu-mi mai vorbească doar sucul de mesteacăn şi promisiunea grătarului de sălbăticiuni ale Ţucăi, şuba Anişoarei, borşul roşu, vodca cu ardei iute şi miere. Sînt învins de ele. Încerc să scot cuvinte din desfătare. Şi încet-încet extrag Cernăuţiul.

Copleşitoare bulevarde şi clădiri. Te lovesc undeva în creier. Nu au blîndeţea Vienei ori farmecul Budapestei. Nu. Lovesc. E atîta lărgime în drumul de la vama Siret la Cernăuţi că te transformi, te faci mic vrînd să fii mare, să acoperi cu o pătură pustiul Bucovinei ucrainene. Aici, psihic, nu se putea naşte un Batman. Întinzînd mîinile să escaladeze clădirile, ar fi cuprins între deşte numai aer. Intri în clădiri? Eşti un nimic.

Muzeul Ţinutului Natal? Înspăimîntător. Se-ncepea cu animale împăiate şi se ajungea la o înghesuială de lucruri fără nici o personalitate. Şi o femeie tare de ispravă povestea, custode fiind, că aşa se vrea, că nu poţi să muţi un fir de păr fără voie de la autorităţi şi că, la fiecare „deschidere“, au fost înghesuiţi cîte un Mircea cel Bătrîn ori Ştefan cel Mare, dar cu inscripţii vădit vagi, inutile.

Universitatea din Cernăuţi mi-a luat piuitul. Urieşească. Sadoveanu de cărămidă.

La Crasna

Ia şi tu un „cincizeci“, o vodcă, adică, şi stai şi ascultă.

Crasna e românească. Deşi numele-i este slav. Crasna = frumoasă. E atestat de pe vremea lui Alexandru cel Bun. Ştefan cel Mare – se spune – aici a dat prima bătălie, la 17 ani.

Malanca înseamnă o gaşcă de prieteni care, mascaţi, se hotărăsc de Anul Nou să ureze satul.

Acestei găşti i se adaugă un om mai înstărit dornic să de