Eram încă în școala generală, când, într-o dimineață, pe tăblia băncii în care stăteam am găsit o mică pastilă albă. Doar cu ceva mai mare decât capul unui ac de gămălie. Profesorii ne-au explicat că ar fi vorba de iod și au început să ne enumere avantajele consumării acestei substanțe. Țin minte că ne-a distrat amenințarea că dacă nu luăm acea pastilă o să facem gușă. Ritualul începerii unei zile de școală cu îngurgitarea unei pastile de iod a durat câteva săptămâni.
Tot pe atunci a început să circule un banc care suna cam așa: ”Câte tipuri de cer există?” Răspunsul era: ”Cer senin, cer noros și cer nobîl”. Ulterior, răspunsul a căpătat o îmbunătățire: ”Cer senin, cer noros, cer nobîl și cer navodă”.
În fine, în aceeași perioadă, în poveștile din fața blocului, spuse pe întuneric, în cele două ore de pauză de curent obligatorie, și-au făcut loc cele referitoare la o teribilă armă chimică lansată de ruși, denumită ”stronțiu”, care e invizibilă, se propagă prin aer, e capabilă să străpungă cele mai tari blindaje de oțel și ciment, pătrunde prin corp și macină oasele. În întunericul generat de raționalizarea electricității, temutul agent ”Stronțiu” prindea formă în jurul nostru și ajungeam să-l simțim mușcându-ne din oase.
Nu e vina mea și nici a celor din generația mea că aceste credințe, iraționale sau nu, s-au propagat și ne-au marcat copilăria. Și nici că psihoza pe care au generat-o nu a fost vindecată vreodată.
În aceste condiții, să-l auzi pe Adriean Videanu cu câtă seninătate și siguranță anunță construirea unei centrale nucleare ”undeva în Transilvania”, ”în județele Brașov, Sibiu, Arad sau Cluj” e cel puțin ciudat. Pentru că nu ne mai aflăm în vremea ”academicienei” și a soțului ei care plantau fabrici și uzine pe harta României de parcă n-ar fi făcut altceva decât să coase un goblen.
Bazată pe temeri reale sau imaginare, psihoza