Nu mică mi-a fost mirarea să observ atitudini ostile din partea amicelor, atunci când le spuneam că mă uit la wrestling. Da, femeile au prejudecăţi, iar treaba asta e veche şi ştiută de când lumea. E ca şi când, întrebat fiind “îţi place tocaniţa?”, răspunzi “nu”, deşi nu ai avut niciodată curiozitatea de a gusta. Acum, nu spun că trebuie să încercăm toate prostiile ca să ne dăm seama dacă ne plac sau nu, dar acolo unde se poate, unde e ceva decent, ce nu-ţi răpeşte decât vreo câteva secunde din timpul tău, ar trebui să fim mai deschişi. Pentru că asta a fost şi prima mea reacţie: “Wrestling? Ha, ha, ha! Nu vrei, mai bine, un episod din Monk?”
Asta până când, într-o seară, am aterizat, din întâmplare, pe un post de sport unde nişte băieţi făceau spectacol. Iar “spectacol” e un cuvânt potrivit. Să ne înţelegem, ne place şi baletul, e frumos si emoţionant, dar hai să nu ridicăm palma a respingere doar pentru că unele lucruri par diametral opuse celor care ne încântă în mod obişnuit.
După privirea ostilă, amicele cărora le mărturiseam că m-am uitat la nu stiu ce meci între wrestlerul x si wrestlerul y, aruncau, tot mai circumspecte în ceea ce mă priveşte, replica: “Da’ ăia sunt nişte nătărăi care se bat”. Pfffa, nici pe departe.
WWE, sau, pentru amicele mele, World Wrestling Entertainment, corporaţia care cuprinde show-urile, numele grele care se luptă, programele TV şi altele, dar care dă şi numele competiţiilor la care eu mă uit, este, din punctul meu de vedere, exemplul perfect de “aşa da” atunci când vine vorba de spectacol.
Cred că prima competiţie pe care am văzut-o îl avea cap de afiş pe The Undertaker, Mark pe numele lui adevărat şi unul dintre preferaţii mei. Ce mă face să mă uit la wrestling e tocmai frenezia show-ului, a fanilor, dar şi vedetele care îl realizează. Mai totul e scenariu bine pus la punct şi, cu toate astea, deşi ai cun
