Egoismul este subestimat. E trimis la colt de pomana. E pus la zid fara sa fi savarsit nicio crima. E indignarea celorlalti atunci cand e vorba despre tine si nu despre ei. E nemultumirea celor multi ramasi nebagati in seama. E lupta inutila pentru toleranta a celor mici, sensibili, plangaciosi si multi. E un fel de a-ntinde mana. Da si mie’ din ce ai tu, hai nu fi egoist!
Ei bine, nu mai vreau. Am obosit sa dau. M-am plictisit sa las de la mine, sa tolerez, sa fiu altruista. Am obosit sa-i inteleg pe toti ceilalti. Se renunt la mine in favoarea lor. Nu mai vreau sa-mi storc nicio lacrima pentru nimeni.
Azi vreau sa fie despre mine. Vreau sa nu-mi pese. De nimeni si de nimic. Si sa nu ma simt ca si cand as fi facut un mare sacrilegiu. Vreau sa zic NU! Sa refuz, sa fiu nepoliticoasa! Sa injur, sa lovesc!
Sa fiu sincera cu cei urati! Sa-i spun fetei cu fusta scurta ca e mult prea grasa. Ca tocurile mici si ascutite infipte in pantofiorii usori scalciati ma fac sa o ocolesc de teama sa nu se prabuseasca peste mine. Sa-i spun domnisoarei blonde ca are tenul stricat si ca i-ar prinde bine sa-si schimbe culoarea oribila a parului. Sa-i spun
taranului care sta atarnat de bara din metrou sa se spele, caci pute! Ca s-a inventat un mijloc miraculos prin care oricine scapa de matreata. Sa-i trag un ghiont babei care sta strategic, neclintita, in mijlocul drumului, gata sa ia cu asalt usile abia deschise ale autobuzului. Sa-i smulg papornita eco si sa i-o arunc inapoi pe trotuar, sa o oblig sa stea in picioare atunci cand se fataie degeaba sau de plictiseala intre Obor si Vitan.
Vreau sa o ciufulec pe vanzatoarea cu parul cret care mesteca in sila, cu gura deschisa guma de aseara si in timp ce-si pileste unghiile false si lungi ma intreaba scarbita: “se-ntapla o mie??”
Vreau sa inchid undeva sau sa trimit pe Marte toata generatia de strut
