Începînd din acest an, cu prilejul jurămîntului depus în faţa Reginei, toţi membrii Camerei Lorzilor – printre care mă număr şi eu – vor trebui să semneze un angajament scris de cinste şi integritate. Principiile nu admit excepţii, ar putea spune unii. Dar, pînă de curînd, se presupunea că persoanele desemnate să fie sfătuitori ai suveranului erau deja suficient de cinstite şi integre pentru această sarcină. Se credea că ele sînt recrutate din grupuri care şi-au însuşit un anumit cod al onoarei.
Nu mai e valabil. Toţi colegii din Cameră trebuie acum să promită public că vor fi oneşti. Doar unul a avut îndrăzneala să se ridice şi să spună că noua procedură ar fi umilitoare.
Ceea ce a declanşat impunerea acestui cod de conduită a fost scandalul în legătură cu cheltuielile parlamentarilor, care a zdruncinat clasa politică britanică în cea mai mare parte a anului 2009. A fost un scandal cu rădăcini istorice adînci. Pînă în 1910, legislatorii britanici nu erau plătiţi. După care, au fost salarizaţi, dar sub nivelul lor de profesionalizare, pe motiv că membrii Parlamentului trebuie să fie dornici să facă unele sacrificii personale în slujba ţării.
În timpul inflaţiei din anii ’70, a fost instituit un sistem bizantin de „permisiuni“ pentru a acoperi deficitul de salarizare parlamentară. Membrii legislativului puteau acum să pretindă decontarea cheltuielilor pentru întreţinerea unor proprietăţi ce aveau legătură cu sarcinile de serviciu. Controlul era lax şi, natura umană fiind cea pe care o cunoaştem, au început să-şi facă apariţia tot soiul de abuzuri minore. În mai, anul trecut, publicaţia Daily Telegraph a început să publice detalii privind cheltuielile parlamentarilor. Într-o campanie agresivă de arătare a vinovaţilor, ziarul a demonstrat cum au folosit parlamentarii, în propriul beneficiu, regulile prea permisive. Cele mai multe neregu
