Atunci răspunsul este nu. Nu-şi putea pierde ceea ce nu a avut vreodată. A avut distanţă, în sensul că între ea şi public nu a existat corecţie, a avut un moment favorabil, a avut o mulţime de avantaje de context – vorbesc de presa de după 89. Dar aură nu a avut din simplul motiv că nu a avut nimic sfânt. A fost unul din păcătoşii mutanţi ai acestui interval pierdut, un organism cu tare, care a crescut de capul lui în supa primordială. Acum, supa s-a răcit şi lumea a descoperit fast food-ul.
De ce-i merge presei scrise prost? Sar peste şirul comun al explicaţiilor: criză economică, schimbarea modului de viaţă, modificarea tabieturilor de lectură, apariţia internetului şi a jurnalismului popular, micromonopolurile patronale, defecţiunile etice ale jurnaliştilor, mediatizarea falselor modele, criza noii generaţii. Ele nu sunt cauze, sunt elementele descriptive ale unui moment. Presa scrisă merge prost din cauza propriei prostii.
Spun că nu există în primul rând o criză a presei, ci o presă care nu ştie să facă faţă unei crize. Criza nu e a ei, e o criză globală, a unei societăţi surprinse de propria creştere, prea rapidă pentru viteza ei de gândire. E ca o epidemie de gripă care ucide periodic un număr de indivizi, de data asta ceva mai mulţi. Nu gripa e periculoasă, ci faptul că pentru tratamentul ei de avarie nu ştim să folosim decât acelaşi nurofen.
De aceea, cred că trebuie vorbit despre singura lipsă majoră a presei: lipsa de inteligenţă-talent-creativitate. A face jurnalism în accepţia prostească şi profund românească a termenului înseamnă a scrie. Odată scris, cuvântul se încarcă cu solemnitate şi adevăr, creşte, capătă greutate şi acoperă, cu statura lui tipgrafică, propria neimportanţă. Presa de după 89 a însemnat oameni oarecare care au scris neobosit şi interminabil. Presa de după 89 e, în esenţă, un atac de grafomanie generală, o inflaţi