Parcul Tineretului din Bucureşti e, într-un fel, şi parcul meu. Acolo am copilărit, pe cînd veneam de la şcoală, la început de ani ’80, şi mă dădeam în bărcuţe cu cravata de pionier la gît... Erau bărci roşii, din fier, azi în afara tuturor standardelor de protecţie a copilului: dacă-ţi venea un asemenea leagăn în faţă, acolo rămîneai... Tot în Parcul Tineretului ne-au alergat măturătoarele pentru că, atunci cînd făceam „premilitară“ (un fel de pre-armată din învăţămîntul ceauşist), le răsturnam grămezile de frunze proaspăt adunate... Şi tot acolo am făcut, cu cîţiva băieţi din clasă, pozele „sexy“ de sfîrşit de clasă a VIII-a, cu flăcăul care o ţinea pe fată de după umeri...

Parcul Tineretului a fost... parcul bunicilor mei. Casa lor dădea chiar în parc şi, de aceea, împreună cu toţi copiii de pe stradă, îl tratam ca pe o curte extinsă. Ne plimbam cu bicicleta în lungul şi-n latul lui: cînd am ajuns, odată, chiar dincolo de Polivalentă, am auzit că mai încolo e casa lui Arghezi, Mărţişor, şi mi s-a părut un soi de lume interzisă, de trecere dincolo... De altfel, şi în unele vise experimentam o asemenea trecere tot într-o anumită zonă din Tineretului...

Nu doar primele contacte cu miraculosul, ci şi cu periculosul posibil se leagă tot de parcul ăsta: acolo erau exhibiţionişti, despre care mi se spunea că dau buzna de după tufişuri şi că trebuie să mă feresc de ei. Şi să nu-i privesc, precum pe Gorgona Medusa... Iar despre lacul local se auzeau poveşti şi mai horror, legate de violuri şi copii înecaţi...

Cînd m-am îndrăgostit, mi-am dus iubiţii, iniţiatic, pe acolo: era drumul spre casa bunicilor mei. Cînd mi s-a născut copilul, prin anii ’90, am ţinut să continui tradiţia: am încercat să-l duc la aceleaşi locuri de joacă unde mersesem şi eu, dar acestea se transformaseră precum împrejurimile Frumoasei din Pădurea Adormită: ruginiseră