„Haina face pe om“ pare un joc de cuvinte ingenios, în care afirmaţia banală „omul face haina“ devine prin simpla inversare a vorbelor o maximă înţeleaptă. Relaţia dintre om şi haina lui nu se limpezeşte însă în patru cuvinte, odată pentru totdeauna. Eu, cel puţin, pornind de la „haina face pe om“, am ajuns la două nelămuriri neliniştitoare.

Prima: la începutul vieţii, părinţii ne învaţă să vorbim... mama, tata. Apoi tot cu ei, dar şi la şcoală învăţăm să citim şi să scriem... mama, tata. Mai întîi de mînă, apoi la calculator. Dar pe mama şi pe tata îi recunoaştem după cum arată, nu-i vedem goi, cum i-a făcut Dumnezeu, ci aşa cum şi-au creat singuri înfăţişarea, ca pe o a doua piele. Tata e ras în cap sau cu plete, cu mustăţi sau fără, iar dacă se îmbracă în halat roşu şi-şi pune barbă albă, nu mai e tata, ci Moş Crăciun. Asta se cheamă comunicare extraverbală prin imagine, dar nimeni nu ne învaţă alfabetul, morfologia şi sintaxa ei. Cine ar putea să o facă? Cine se pricepe la aşa ceva?

Imaginea umană e alcătuită, la fel ca pictura, sculptura sau toate celelalte creaţii umane, din desen, care delimitează şi stabileşte proporţiile, din lumina şi umbra care sugerează relieful, din culoarea care excită şi transmite afecte, ca şi din materialul din care e făcut obiectul, care trezeşte reacţii în toate simţurile, de la pipăit la auz, miros şi gust. În principiu, această iniţiere ar trebui să aibă loc în primii ani de şcoală generală, la orele de educaţie plastică – acolo unde ele încă nu s-au desfiinţat. La aceste ore însă, în cel mai bun caz se predau artele majore, iar a vorbi despre haine ar părea o frivolitate de neconceput. Şi totuşi, poţi chiuli la toate lecţiile despre arte, poţi să nu intri toată viaţa în nici un muzeu, dar eşti obligat să te îmbraci în toate zilele întregii vieţi.

Înainte vreme, dintre toate funcţiile costumului,