Imediat după ce rezultatele alegerilor prezidenţiale au fost validate, viaţa noastră publică, departe de a se „aşeza“, a cunoscut o efervescenţă comparabilă, ca intensitate, cu „neaşezarea“ perioadelor electorale. De departe, fenomenul cel mai îngrijorător – dar şi cel mai relevant pentru o eventuală „fiziologie“ a politicianului contemporan – este traseismul politic, legitimat la cel mai înalt nivel prin invitarea „independenţilor“ la consultările de la Cotroceni, privind reforma constituţională. Precum Cicikov, straniul personaj gogolian, pornit să-şi construiască un simulacru de avere prin cumpărarea de suflete moarte, domnul Boc, împins de la spate de preşedinte, se străduieşte – cu folos, ce-i drept – să alcătuiască o majoritate parlamentară cu ajutorul traseiştilor politici. Este o acţiune ce discreditează nu doar concepte precum „democraţie“, „doctrină“ sau „ideologie“, ci şi sensul unor cuvinte ca „independent“ şi „independenţă“. Dar cine să sancţioneze o atît de evidentă fraudă semantică, permanenta răstălmăcire la care sînt supuse astăzi cuvintele şi conceptele, cînd cei care s-au autointitulat conştiinţe ale naţiei, răspîndiţi în poziţii-cheie în instituţii de stat, în Administraţia prezidenţială sau în aparatul guvernamental, au devenit propagandiştii de serviciu ai noului conformism care, la Bucureşti, se întinde ca o mîzgă? Paradoxul pe care-l pun în evidenţă discursurile publice ale unor comentatori cu pretenţii, dar deficitari la logică, se află în falia dintre ceea ce se pretind a fi – reprezentanţi ai „gîndirii de dreapta“ – şi ceea ce sînt, de fapt, prin diatribele furibunde împotriva capitalului privat, a liberalismului, a multipartidismului şi a sistemului parlamentar – exponenţi ai unei gîndiri extremiste, de esenţă totalitară, în care distincţia între stînga şi dreapta nu mai e funcţională. „Ceea ce seducea elita era extremismul ca atare“