Dacă nu respecţi procedurile într-o corporaţie, atunci te plasezi în afara vieţii.
Am văzut „Up in the Air", cu George Clooney, şi îmi pare bine că l-am văzut piratat. Cu cinci nominalizări şi un premiu la Globurile de Aur (pentru scenariu) şi cu şase nominalizări la Oscar, filmul m-a dezamăgit.
Clooney joacă rolul unui funcţionar care se ocupă cu eficientizarea costurilor în companiile lovite de criza financiară din America. Individul spune angajaţilor puşi pe lista de concedieri că posturile lor sunt desfiinţate, să-şi strângă lucrurile în cel mai scurt timp şi de-a doua zi să nu mai vină la job. (Adică nu te concediază şeful cel antipatic, ca la noi, ci un corporatist fandosit, angajat special să te anunţe că eşti şomer. Mofturi!) Nu vreau să mănânc pâinea criticilor noştri de film, totuşi...
Eu am înţeles că morala acestei pelicule ar fi că acum, în aceste vremuri de criză, ar fi bine să ne întoarcem la valorile dragostei, ale familiei, ale prieteniei şi să nu mai punem pe primul plan valorile corporaţiei, ale companiei şi „provocările profesionale". Dintre toate aceste valori, lipseşte, totuşi, Dumnezeu, dar poate scenariştii au considerat că este o chestiune „fumată" şi că această criză ne-a apropiat deja de Dumnezeu.
Există în acest film câteva secvenţe cu nişte şomeri care mărturisesc, după ani de muncă în firmele pentru care şi-au sacrificat viaţa, că se vor întoarce la familie, la prieteni, la copii, bla-bla... Secvenţele astea convenţionale mi-au amintit (atât m-a dus capul!) de filmul românesc „Salutări de la Agigea" (produs în 1984).
Ambele filme (cu riscul unei comparaţii forţate) sunt nişte produse bune de spălat creierii. Filmul „Salutări de la Agigea" (un tânăr părăsit de iubită se duce cu avânt revoluţionar să muncească la Canalul Dunăre-Marea Neagră) a încercat să îndoctrineze clasa noastră muncitoare din anii '80: aşa
