Criticul de cinema David Denby remarca în revista New Yorker că filmul lui Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv e caracterizat – ca şi alte filme de marcă româneşti – „de o grosolănie şi suspiciune atotprezentă, mahmureală plină de rea-voinţă a statului poliţienesc“. Cuvîntul „mahmureală“ este definit în DEX, oarecum tautologic, ca „faptul de a fi mahmur, lipsa de bună dispoziţie, buimăceală“. În limbajul de toate zilele, a fi mahmur se referă la starea neplăcută care urmează beţiei, caracterizată prin greaţă, ameţeli şi dureri de cap. Dusă pînă la capăt, sugestia domnului Denby este că perioada comunistă totalitară a fost o beţie prelungită. Dacă acceptăm analogia domniei sale, ne putem întreba: ce am băut, cine a băut, dacă am făcut-o de bunăvoie sau siliţi, de ce au fost denunţaţi şi oprimaţi cei care nu au băut etc. Primul ingredient – nu cel mai vătămător, dar cel mai insidios – din cocktailul toxic care ne-a fost oferit este kitsch-ul stîngist al „Marelui Marş“ descris de Milan Kundera, „care îi uneşte pe cei de stînga, de toate nuanţele şi din toate timpurile... viziunea splendidă a marşului pe drumul frăţiei, egalităţii şi dreptăţii şi care continuă în pofida obstacolelor, căci trebuie să fie obstacole dacă marşul este să fie Marele Marş... Ceea ce face un stîngist stîngist nu este o teorie sau alta, ci abilitatea de a integra orice teorie în kitsch-ul numit Marele Marş“. În definiţia lui Adorno, kitschul este „frumosul fără contraponderea sa, urîtul. Astfel, kitsch-ul, frumuseţe purificată, devine subiectul unui tabu estetic care, în numele frumosului, îi proclamă urîţenia“. Ascuns şi la pîndă, kitsch-ul aşteaptă momentul propice: „una dintre caracteristicile cele mai durabile ale kitsch-ului este că exploatează sentimentele fictive, neutralizîndu-le pe cele autentice. Kitsch-ul este o parodie a catharsisului“. În opinia lui Kundera, identitatea kit