Îmi amintesc destul de puţine lucruri din acele zile. Infinit mai puţine decât cele din urmă cu câteva luni, de la Revoluţie, când între mintea-mi şi ecranul televizorului alb-negru al bunicilor din Bârlad se va fi creat o relaţie de hipnoză permanentă. În martie ’90, acasă, la Târgu Mureş, pentru mine a fost altceva. Şi-n toate clipele de dinainte şi după.
Cu exact 20 de ani în urmă prin faţa blocului nu au mai trecut ca de obicei în pas cadenţat soldaţii, cântând “Treceţi batalioane române Carpaţii”. Au trecut tancurile. Grele, impunătoare, oţel pur – era pentru prima oară când mi-era dat să zăresc aşa ceva pe viu – făcând suma de cutii de chibrituri din beton, ridicată de Ceauşescu, în care locuiam să se înfioare ca la cutremur. Ce-i drept, clădirea în care părinţii au stat aproape 20 de ani vibra şi la trecerea unui Ikarus hodorogit seara.
În casă, ştirile despre ceea ce se întâmpla în centrul oraşului răzbăteau greu. Iar interdicţia de a ieşi afară era desăvârşită. “Duşmanii” maghiari locuiau şi ei pe scară. Ura se strecurase şi ea pe trepte, pe sub uşă. Pe retină mi-au rămas de atunci două imagini celebre: cea a camionului care se opreşte în viteză în treptele fostei biserici greco-catolice din centru şi fireşte, cea a “maghiarului” Cofariu bătut bestial de nişte oameni. De nişte unguri. De nişte “bozgori”, aşa cum mi se spunea în Moldova.
Dar altele sunt amintirile ce-mi marchează copilăria “naţionalistă”. Şi tot acolo zac şi lucrurile pe care nu le-am înţeles atunci, în parte nelămurite şi acum şi care sfârşesc în întrebarea obsesivă a oricărui puşti: “De ce?”. Momentele în care noi – copiii români şi ei – cei maghiari ne împărţeam în două lumi care-şi cărau pumni şi picioare? Cum de ai mei au devenit peste noapte activişti ai Vetrei Româneşti, susţinători ai profesorului de desen Radu Ceontea a cărui soţie mi-era profesoară tot de