Mai mult ca perfectul de multe ori oboseşte şi plictiseşte. Viaţa e interesantă şi prin faptul că nu curge ca o linie dreaptă-dreaptă, că traseul în viaţă al omului e bine să aibă şi meandre, şi aşa se întâmplă. Rar, personajele din viaţă îşi străbat calea pe autostrăzi ca firul de aţă întins, numai cu pavaj de calitate.

Aici păcătuia concepţia ridicolă a comunismului care punea pe ecrane, aşeza în paginile romanelor eroi atât de pozitivi încât nu erau din carne, oase şi zgârciuri, erau personaje de carton bine finisat fără pic de naturaleţe. Şi eroii ăştia comunişti, tipul de oameni noi cu o listă uriaşă de calităţi şi nici un defect la rubrica minusuri, enervau tocmai fiindcă nu erau veniţi din realitate.

Dar politrucii comunişti din cultură nu numai că impuneau scenarii înţesate de astfel de personaje ireproşabile, dar fantomatice, dar, mai mult, şi sugrumau orice încercare de umanizare a eroilor din filme. Cum vreun actor deştept şi plin de talent încerca să sufle duh omenesc asupra comuniştilor fără reproş, născuţi din pixuri slugarnice de scriitori încovoiaţi în servilism, ei bine, aceste încercări de umanizare deseori erau ciopârţite de foarfeca cenzurii.

Şi prin inteligenţa şi driblingurile diplomate ale unor mari actori apăreau în filme tineri şi tinere care vorbeau mai picant, mai sughiţau şi strănutau, îşi mai scrânteau glezna într-o groapă din trotuar şi îşi permiteau să întoarcă vorba vreunui ştab comunist. Aşa au apărut îndrăgite personaje în filmele româneşti întruchipate de actori de mare valoare precum Mircea Diaconu, Sebastian Papaiani, Jean Constantin, Toma Caragiu.

Mi se destăinuia Mircea Diaconu că, atunci când citea scenariul unde el avea un rol de tânăr de tip nou, cizelat în perfecţiune ridicolă şi sufocantă de ştabii comunişti, ei bine, fermecătorul Mircea Diaconu strecura mici detalii care să a